Conform unor statistici, numai în ultimii cinci ani au fost închise 1781 de şcoli din satele româneşti. Cauzele ar fi depopularea lor sau lipsa cadrelor didactice. Cu alte cuvinte, profesorii refuză să mai predea tocmai la Cuca Măcăii, doar pentru cinci, şase copii. Totuşi, mai există dascăli devotaţi, care-şi sacrifică răsfăţul unui trai confortabil, salvând asemenea şcoli din sate uitate de Dumnezeu.
Ies din şoseaua însorită ce leagă Haţegul de Petroşani şi mă îndrept spre versantul vestic al Masivului Şureanu. Acolo, sus, în vârf, nu se vede nimic. Nori negri şi uriaşi ca nişte balauri au înghiţit toată coama. Traversez Streiul şi-apoi încep să urc agale, pe un drum şerpuit. În faţa mea, un abur lung şi albicios pluteşte în rotocoale molatice, ca o ceată de îngeri îmbrăţişaţi. În jur, nici ţipenie, totul e numai pustiu şi pârloagă. Urcuşul e tot mai abrupt, serpentinele tot mai înfricoşătoare. Treptat, aburul alburiu se risipeşte şi în locul lui rămâne o pâclă groasă şi cenuşie. Mă uit înapoi şi nu mai văd nimic, niciun petic de şosea, nicio casă, nicio rază de soare. Un vânt subţire îmi şuieră strident la ureche, aducând cu el mirosul rece al ploii. Uşor, uşor, norul ăla uriaş ca un balaur mă înghite cu totul. În faţa mea, şoseaua abia se mai vede. Înaintez cu teamă, ca printr-un tunel şerpuit care duce într-un loc neştiut, dincolo de timpul şi de lumea noastră. După alte câteva curbe ameţitoare, urmează o pantă mai lină, în linie dreaptă. La capătul ei, se vede vag conturul unei cocioabe. Am ajuns la Ohaba-Ponor, un sătuc uitat de lume, plin de urme dacice şi înconjurat de câteva peşteri halucinante. De-aici, mai am de urcat încă vreo zece kilometri. Până sus, nu mai e nicio altă aşezare. Urmează aceleaşi serpentine, ca nişte linii în zig-zag care taie coasta tot mai abruptă a Şureanului. A început să burniţeze mărunt, iar vântul s-a
