1.Versuri tandre despre câini şi căţelandre
Deşi nu-mi fac cine ştie ce iluzii că mai pot scăpa de blestemele scriitorilor „serioşi”, cărora le spun aici adevăruri pe care ei nu vor să le audă, deschid uneori câte o carte pentru copii. Nu, n-am dat în mintea copiilor, ci a nepoţilor, pe care trebuie să-i învăţ, deocamdată, să asculte, apoi să citească şi, dacă o fi să fie, după aia, să scrie ei înşişi. Cu blestemele rămâne cum am stabilit, dar poate reuşesc să mai spăl din păcatele bătrâneţilor, fiindcă, uite, nu ştiu cum se face, dar eu, în loc să devin mai înţelept, în materie de cărţi, mă fac din ce în ce mai păcătos…
Citesc la cartea „Versuri tandre despre câini şi căţelandre” de Victoria Dragu Dimitriu, editura Euroaptitudini Bucureşti, 2011, de aproape un an, de când, în primăvara trecută, mi-a pus-o pe birou un prieten bun şi poet, pe deasupra, pe care nu l-am mai văzut cam tot de pe atunci şi de care chiar mi-e dor (ăsta este unul dintre păcatele bătrâneţilor, că te mulţumeşti să-ţi fie dor, în loc să dai un telefon şi să stabileşti o întâlnire; e valabil nu numai pentru prieteni – poeţi, ci şi pentru fete, poete sau nu). Citesc, aşadar, din cărţulia asta pentru copii: „Când era Tudor un pici/ I-am scris cartea cu pisici (…) Frăţiorul Rareş a/ Şi pornit de-a buşilea (…) Câinele găsit la uşă/ Când era cât o mănuşă (…) Făcea pozne/ Cu mirozne/ Şi plocoane/ Prin cotloane,/ Mai fura/ Câte-o sanda/ Şi rodea/ Din canapea/ Sau cotoare/ De cărţi rare”.
Versuri, nu versuri, ci poezie pe de-a-ntregul valoroasă, cu o emoţie adevărată şi proaspătă, cu simţire şi eleganţă, cu un instinct sigur al comunicării cu vârstele mici, făcând cu ochiul complice, blând-ironic şi convingător şi vârstelor mari şi foarte mari: „Poemele ce le asculţi/ Sunt scrise, Rareş, precum ştii,/ Pentru copiii din adulţi/ Şi pentru-adulţii din copii”, cu o virtuozitate prozodică
