Cercetător: “Autorul lor (textelor n.n.) nu stăpâneşte limba maternă în mod desăvârşit. (...) Textele româneşti scrise probabil imediat după 1904 sunt uneori purtătoare ale unor aspecte licenţioase, care trădează prin caracterul lor imediat şi brutal al expresiei o anume necizelare a sculptorului, proaspăt sosit la Paris

Printre numeroase alte informaţii, în ultima carte despre marele sculptor, “Brâncuşi inedit”, prefaţată de Doina Lemny şi Cristian Robert Velescu, aflăm despre o latură mai puţin cunoscută a lui Brâncuşi, aceea de autor al unor încercări literare licenţioase. Atât de licenţioase, încât sunt de-a dreptul fără perdea. Volumul are la bază cercetarea documentelor aflate în arhiva Muzeului de Artă din Paris, între care se află mai multe tentative poetice de acest tip concepute de gorjean. În arhiva Brâncuşi, pe o bucată de hârtie destul de deteriorată, se găseşte o astfel de încercare de versificare notată cu creionul (am păstrat ortografia autorului):

 “De eşti fată mare

Pe făcălau

Te plimbi călare

de eşti flăcău

băiat

te scalzi în vâlău

fuţi o fată din sat

de eşti însurat

mănânci căcat

de eşti muiere culegi urzicele”.

“F…muma în c…”

Între documentele Brâncuşi găsim, de asemenea, povestioare romanţate. Uşurele naraţiuni cu poalele-n cap. Cum e cea scrisă pe o foaie mai mare decât formatul A4. “Lasă boboluaşele copilului fă că-i cade rânza dacă ţie dă scărpineala sdrancăne mătărânga lu tatu

Sa dus ţiganca să divorţeze din cauza istoriei prea mari-a ţiganului judecătorul a pus pe ţigan săş dea ismenele jos să constate faptul şi ne găsind nimic d’anormal - Ia luat la goană pe amândoi Ţiganca desolată!…Judecată, Judecată de ce n’o văzuş sculată.

Când a plecat ţiganul la Bucureşti, ca să mai scurteze din drum, sa culcat în bătătură (între poartă şi casă) peste nuoapt