Chiar dacă suntem sub cod galben de ninsori, în sufletele noastre e deja primăvară şi avem un chef nebun de hoinăreală. Pentru că vremea de afară nu ne prea lasă, vom hoinări printre diversele zone tematice ori structurale ale literaturii, aşa cum îi place colaboratoarei mele Anca Giura să spună şi chiar s-o şi facă.
Max Blecher, Inimi cicatrizate
Editura Gramar, 2010
Se vorbeşte foarte des despre Camil Petrescu ca vârf de lance al prozei moderniste interbelice. În epocă însă, Camil Petrescu a avut concurenţă în creaţia unui scriitor extrem de talentat despre care istoria literară din perioada comunistă nu s-a pronunţat prea des. Ne referim la Max Blecher, scriitorul româno-evreu pe care după 1948 critica literară nu l-a aşezat acolo unde îi era locul, poate mai ales din pricină că provenea din pătura burgheză, atât de hulită.
Emil Cioran afirma undeva că este greu de prevăzut destinul unei cărţi. Prin extrapolare, ipoteza se aplică şi câte unui scriitor. Insuficient consacrat în epocă datorită morţii premature, Max Blecher va fi redescoperit de nouăzecişti şi de douămiişti.
Răpus la 29 de ani de tuberculoza osoasă, pe atunci fatală, Max Blecher ne-a lăsat doar două romane, un jurnal de boală şi un volum de poezii. A fost îndeajuns ca să marcheze proza românească modernă. Mai mult decât Camil Petrescu, Max Blecher rămâne maestrul neîncoronat al autenticităţii ca manieră de a face proză. El se poate revendica şi ca predecesor al egografiştilor, al prozatorilor contemporani care scriu astăzi o literatură trăită, lipsită de fasoane.
Vă prilejuiesc astfel întâlnirea cu romanul „Inimi cicatrizate” publicat în 1937, cu un an înaintea morţii. Este povestea unui tânăr student la medicină, Emanuel, diagnosticat cu „Morbul lui Pott”, o boală degenerativă a oaselor. Alter ego al lui Max însuşi, pacientul din roman este trimis la Berck-s
