Din 1997 pînă în 2000 se umpluse Bucureştiul de covrigării. Criza, criză; inflaţia, inflaţie; dolarul se tot scumpea la casele de schimb, multe şi ele; guvernul Ciorbea căzuse; Radu Vasile nu mai voia să plece de la Palatul Victoria şi Capitala mirosea intens a covrigi cu mac. Şi-a tot mirosit aşa pînă prin 2003, cînd afacerea a început să stagneze. Se răriseră şi casele de schimb. Prin cartiere apăruseră cîteva case de amanet, cu firmele lor galbene. Nu le mergea rău, dar pe proprietari nici nu-i dădea prosperitatea afară din prăvălie, şi-i mai şi vizita periodic poliţia, după lucruri de furat. Uneori cu folos pentru păgubiţi.

Una dintre casele astea de amanet funcţiona chiar într-o casă, fără etaj, la Răzoare, în Drumul Taberei şi se duceau acolo bătrînii din cartier să-şi lase cîte un obiect mai de preţ, în speranţa că se va întîmpla o minune şi vor avea cu ce să-l răscumpere. Cîte inele, cîţi cercei şi cîte broşe or fi ajuns cine ştie pe unde odată cu falimentul acelei case de amanet?

Cam de prin 2011, casele de amanet şi de exchange au început să se împuiască, la concurenţă cu noile covrigării. Îniţial, în raport de trei la unu. Adică la trei covrigării prospere, mai apărea prin cartiere şi cîte o, cum să-i zic, garsonieră de amanet, pe la parterul blocurilor. În 2012, supraoferta de covrigării a provocat falimente în rîndurile micii iniţiative de profil.

În schimb firmele cu EXCHANGE, AMANET s-au înmulţit atît de mult încît ai fi zis că în România au apărut două noi majorităţi. Una, care are ceva bani de schimbat sau ceva de amanetat şi alta, în rîndurile prăvăliaşilor care au ceva de cîştigat din asta. La Crîngaşi, bunăoară, sînt 17 asemnea firme, pe o distanţă de cel mult 200 de metri. Dar uitaţi-vă peste tot în zona comercială a cartierelor de blocuri şi nu numai.

Cei care nu schimbă bani primiţi de la rudele plecate în străinătate