Cu excepția ultimei jumătăți de oră de la Londra, cînd i s-au tăiat picioarele și a rămas fără suflu și fără luciditate, Steaua a jucat de la egal la egal cu campioana Europei. Pe ansamblul dublei manșe, a pierdut numai o repriză din patru, una care a costat-o însă, din păcate, calificarea. Probabil că putea mai mult și, ca atare, e în măsură să-și reproșeze că n-a crezut suficient în șansa ei. Că a tratat-o pe Chelsea cu respect exagerat.

Dar nu numai fotbaliștii din Ghencea sînt responsabili pentru asta. Vinovăție mai amplă, mai largă, pentru că noi, românii, încă nu ne-am scuturat de complexe cînd ajungem să ne comparăm cu străinii. Îndeobște cu cei din țările puternice. Deși n-am avea neapărat motive ori n-am avea mereu, parcă ne place să ne simțim inferiori. Să ne intimidăm, să ne speriem. Vecin cu teama, sentimentul ne trage în jos.

Întrucît băieții lui au smuls uneori aplauze la scenă deschisă pe Stamford Bridge, Reghecampf putea să-și laude elevii și, cum a spus imediat după meci, chiar să fie mîndru de ei. Toți au luptat din răsputeri, dar n-au convins la fel într-o seară în care, opinia mea, Chiricheș, Bourceanu și Ad. Popa s-au ridicat peste ceilalți, iar Pintilii, Cr. Tănase și Rusescu, autorul unei ratări monumentale, n-au strălucit. Dacă ratezi la asemenea nivel, ca și Chipciu în repriza secundă, te costă scump. Deoarece Chelsea oferă rar astfel de ocazii, foarte rar.

Spre lauda lui, Reghecampf a pregătit, a abordat și a condus inteligent partida cu un adversar mai valoros și mai versat. Să nu se culpabilizeze că a primit din nou, a cîta oară?!, gol dintr-o fază fixă întrucît și Chiricheș a marcat după un corner! Nu i-au ieșit înlocuirile, în paranteză fie zis, n-am înțeles folosirea lui Rocha, dar antrenorul îi poate privi în ochi pe numeroșii simpatizanți roș-albaștri. Nu i-ar fi stricat, repet, o doză mai mare de curaj. De tupeu,