Regizorul Nicolae Mărgineanu vorbeşte despre trauma din copilăria şi adolescenţa sa, provocată de absenţa tatălui, marele psiholog căruia îi poartă numele. Acesta a fost închis de comunişti mai bine de 16 ani, în urma unuia dintre cele mai aburde procese politice.

Zeci de icoane stau suspendate pe peretele din faţa lui Nicolae Mărgineanu. Nu sunt valoroase, par naive, simple, dar sunt frumoase. Sunt adunate de tatăl său, psihologul Nicolae Mărgineanu, de la călugării mănăstirilor ardeleneşti. Pe undeva, prin anul 1893 – „N-au decât 100 de ani“. Regizorul Nicolae Mărgineanu a ştiut să ţină vie memoria destinului tragic al tatălui său, încarcerat pentru 16 ani şi trei luni în temniţele comuniste doar pentru că nu a ţinut capul plecat. A făcut apoi filme despre detenţia politică, despre nedreptăţile, suferinţa şi rănile celor care au plătit cu libertatea pentru curajul lor. Totul, pentru a întări acest clişeu: un popor care nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii.

„Weekend Adevărul“: În 1948, tatăl dumneavoastră, psihologul Nicolae Mărgineanu, a fost arestat şi judecat în „lotul Marii Finanţe“, alături de persoane precum Max Auschnit sau Alexandru Popp. Care era atmosfera în familia dumneavoastră în această perioadă?

Nicolae Mărgineanu: Deja de vreun an şi ceva, eu, copil fiind, ştiam că se fac arestări. Se discuta în casă, părinţii erau foarte speriaţi. Aflau că a mai fost arestat cineva, nu înţelegeau de ce. Locuiam într-un cartier select în Cluj, unde majoritatea erau universitari. Maşina neagră a Securităţii ne-a torturat! Iar părinţii ne făceau educaţie să nu vorbim ce nu trebuie. Spre exemplu, odată, tata primise – el era vicepreşedinte al Societăţii „Amicii Americii“ – câteva reviste din SUA. Am luat şi eu una să o arăt unui coleg de la şcoală. A făcut vâlvă puţin în clasă. Mi-au interzis să mai arăt la altcineva.