Filmele produse de regizori români talentaţi au făcut ca acestea să fie considerate adevăraţii mesageri care duc numele ţării mai departe. Creaţia lui Călin Netzer, „Poziţia Copilului”, premiat la Berlin pentru Cel mai bun film, a atras după sine reacţii pozitive, astfel că publicaţia „The Economist” a încercat să contureze o radiografie cu neajunsurile şi surplusurile industriei cinematografice româneşti.

„În timpul regimului comunist al lui Nicolae Ceauşescu, industria de film a României a fost naţionalizată, iar cineaştii au fost subvenţionaţi pentru a crea filme socialiste care portretizau o clasă muncitorească fericită. Cetăţenii români trăiau într-o lume în care propaganda de stat lăuda falsa prosperitate economică, chiar dacă oamenii erau nevoiţi să stea ore în şir la cozi pentru a cumpăra lapte sau carne. După revoluţia sângeroasă din 1989, o nouă generaţie de regizori şi-a focusat obiectivele asupra epocii ceuşişte, realizând filme care arătau adevăratul trai al oamenilor, dar şi traumele post-comuniste care au urmat după instalarea democraţiei”, titrează publicaţia „The Economist”.

În continuarea materialului este descrisă perioada după anii 2000 în care noul val al cinematografiei româneşti a început să câştige recunoştere internaţională pentru stilul original şi autentic. Multe dintre filmele româneşi ilustrează viaţa de zi cu zi de sub regimul comunist, cum se întâmplă în cazul filmului lui Cristian Mungiu - „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, în filmul lui Corneliu Porumboiu - „12:08 la est de Bucureşti” sau filmul lui Cătălin Mitulescu - „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”, care dramatizează revoluţia din decembrie 1989, atunci când regimul s-a prăbuşit iar soţii Ceuşescu au fost executaţi.

Mai recent, regizorii se concentrează pe societatea românească aflată în tranziţie. Un exemplu este dat de filmul lui Călin Peter Netzer, „Poziţia C