Deşi ar fi trebuit să fie un Consiliu european dominat de teme economice, precum creşterea economică şi austeritatea - iar dacă ne-am lua după concluziile oficiale sau după remarcile din aceeaşi zi ale lui Herman Van Rompuy, asta s-ar fi şi întâmplat - summit-ul şefilor de stat şi de guvern desfăşurat la Bruxelles pe 14 şi 15 martie a alunecat repede asupra problemelor militaro-strategice privind situaţia din Siria. Şi aceasta dintr-un motiv simplu, căruia Germania Angelei Merkel nu pare să-i dea suficientă importanţă: Europa nu poate fi izolată de restul lumii şi nu poate privi indiferentă deteriorarea situaţiei drepturilor omului şi ofensiva islamistă din zona Mediteranei şi Africii de Nord. Cum NATO şi americanii au alte priorităţi, Anglia şi Franţa - dar în ultimii ani mai mult Franţa, prin operaţiuni ca cele din Libia şi mai recent din Mali - asumă un rol militar important prin intervenţii menite să restabilească cadrul pentru o dezvoltare pluralistă - atât economic, cât şi politic - a societăţilor respective. Ori, cheltuielile militare pe timp de criză economică nu pot fi suportate de o singură ţară. În acest context, Anglia şi Franţa au pus problema situaţiei din Siria.

După ce în prima zi s-a discutat, pe fondul blocajului politic din Italia, despre situaţia economică, a doua zi, în marja discuţiilor privind o politică comună a statelor membre în raport cu Rusia (atât în privinţa relaţiilor economice, cât şi a situaţiei drepturilor omului) a fost introdusă şi tema rolului activ şi a poziţiei comune a UE în faţa situaţiei din Siria. Ofensiva diplomatică a Parisului şi Londrei a impus pe ordinea de zi a summit-ului, presând celelalte state europene să asume o reacţie în momentul în care se încheie doi ani de la începutul crizei siriene. Iar în acest caz s-au putut ilustra dezacordurile dintre cei 27 de şefi de stat şi de guvern asupra ridicării embargoul