Nicolae Purcărea a fost coborât în infern, în mijlocul reeducării prin tortură de la Piteşti, dar s-a întors cu sufletul curat. A reuşit să supravieţuiască fără să-şi vândă omenia celui mai cumplit torţionar al României comuniste, Eugen Ţurcanu, şi şi-a păstrat demnitatea. Nicolae Purcărea a rezistat „Fenomenului Piteşti“.
E început de aprilie, 1951, la închisoarea Piteşti. Nicolae Purcărea şi ceilalţi deţinuţi se aliniază. În faţă au un falus uriaş, făcut din pâine şi săpun. În linguriţa pe care-o ţine în mână un fost student la Teologie sunt murdării omeneşti strânse din tinetă. „Misticii“ sunt puşi să hulească vorbe josnice în loc de Prohod, să se târască în genunchi, să sărute statuia blestemată şi să necinstească Sfânta Taină a Împărtăşaniei cu linguriţa studentului. E Săptămâna Mare, e o altă săptămână a patimilor la închisoarea din Piteşti. Nu rănile dor cel mai rău acum, deşi dor şi ele. Când simţi că ţi se rupe sufletul în teascul blasfemiei – atunci e suferinţa cea mai grea a lui Nicolae Purcărea.
„Mai crezi în Dumnezeu?“, îl întreabă Eugen Ţurcanu, cea mai cumplită bestie a închisorii. „Cred.“ „Cu tine mai am de lucru. Câtă otravă, cât putregai mai ai în tine! Dar de fier să fii, şi tot te vei topi.“ Acesta era experimentul Piteşti, aceasta era reeducarea prin tortură, cea mai sinistră născocire a infernului comunist.
„Dacă L-ai alungat pe Dumnezeu din suflet...“
E început de martie, 2013, în Şcheii Braşovului. Nicolae Purcărea a ajuns la 89 de ani, dar vorbeşte despre încercările obsedante prin care viaţa l-a purtat ca un iureş ne-nfrânat de primăvară. Fără resentimente, fără să tăinuiască amănunte.
Şase arestări şi 16 ani, în cele mai înfiorătoare purgatorii: Piteşti, Canal, Gherla, Jilava, Aiud. Când amintirile sunt mai teribile, îşi arcuieşte uşor spatele. Atât, căci durerea pe care ţi-o dă memo
