În primii ani de criză, insolvenţele care veneau pe bandă rulantă erau ca un stigmat pentru o companie sau un proprietar. Astăzi, când criza pare să fi fost înlocuită doar în termeni cu “noua normalitate” insolvenţa este o modă de care profită cei mai şmecheri. Dar nu întotdeauna. Dacă în primii ani de criză în insolvenţă au intrat mai mult companiile mici şi mijlocii, de doi ani încep să intre companiile mari. În ultimii cinci ani, circa 100.000 de firme au intrat în incapacitate de plată, iar ponderea celor care s-au însănătoşit sau au şanse să o facă nu depăşeşte 5-6%. Se estimează că situaţia dificilă va continua şi în acest an, când o serie de grupuri locale vor epuiza resursele care le-au ţinut în viaţă în ultimii ani. În acest timp, statul încurajează reorganizarea prin insolvenţă, după ce în ultimul an a deschis cutia pandorei prin declanşarea procedurii la Hidroelectrica şi Oltchim.

Intrarea unei firme în insolvenţă presupune facturi neonorate pentru terţi, datorii neplătite, salarii restante şi, nu în ultimul rând, datorii la stat care devin istorie.

Fiscul, judecătorii şi lichidatorii lucrează pentru a-i scoate din impas pe insolvenţi, în timp ce creditorii sunt principalii perdanţi ai acestei afaceri. Proprietarii îşi continuă nestingheriţi celelalte afaceri pe care le au, unii chiar afişează bogăţie, în timp ce furnizorii mici şi mijlocii de produse şi servicii, care nu au în spate pe nimeni, îşi duc traiul de pe o zi pe alta, blocaţi tocmai de insolvenţi. Câtă vreme insolvenţa era singura soluţie posibilă în calea crizei care a măturat de pe suprafaţa ţării mii şi mii de firme, nu se puneau prea multe semne de întrebare. Acum, când insolvenţa pare să fi devenit o modă şi o soluţie de ţepuire elegantă, se pune întrebarea: cine îi ajută pe creditori? Deocamdată nimeni. Administratorii judiciari spun că insolvenţa este o necesitate d