Pînă la urmă, cel mai mare avantaj al României la Budapesta va fi lipsa spectatorilor. Și nu pentru că ar fi susținut Ungaria.
Sîntem artizanii și spectatorii zgomotului. Asta ne ține în viață, chiar dacă nu ne face bine. De multe ori pare că doar asta ne ține în viață. De cele mai multe ori, asta nici nu pare viață. Cu cine ținem? Cu zgomotul.
În “Dosarul Transferurilor”, o instanță achită, o alta condamnă, ultima amînă cu bătăi scurte și iuți de aripă. Fotbalul la tribunal e o pasăre colibri la intersecția anotimpurilor: vibrație, agitație, îmbrînceli, șuierat de fond, bîzîit anost. Nimic decisiv, sigur, eliberator și clar. Steaua a învins Chelsea? Un cor ne trebuie, nu o liniște cuviincioasă și constructivă! Nu aplauze în analize, ci ură smălțuită în voci.
Dinamo începe să sune bine? Să urle cineva că nu e nimic ok, să ne aruncăm felurile de a fi speciali peste începutul de șansă. De la înfrîngerea “naționalei” cu Olanda și pînă acum, cînd bat la ușă alte meciuri din preliminariile CM 2014, n-am știut decît zgomot: ba că Pițurcă are contractul nu-știu-cum, ba eternele cîrcoteli la selecție. Cînd e păgubos un jucător, cînd e stăpîn de infern selecționerul. Dar ta-re! Să se audă, să astupăm carențele, să acoperim cu ceva zdrăngănitor slăbiciunile și nu cumva să cultivăm artificiile cu talent. Ta-re!
Ungaria nu e tocmai un colos, cînd auzi de Szalai, Pinter sau Liptak nu te ia tremuratul. Iar dacă ești obiectiv și amesteci piscul de formă al Stelei cu pumnul de valoare al stranierilor noștri îți mai crește inima. Dar, în contextul acestei simfonii nocive, aș spune că marele avantaj al României la Budapesta rămîne faptul că se joacă fără spectatori.
Avem nevoie de o oră și jumătate de liniște în care să putem să legăm iarba, mingea și plasa porții. Fără pariuri, fără nași și fini, dincolo de suspiciuni și de greutatea prejudecăților, mai
