În tradiţiile poporului român, nunţile au avut întotdeauna o însemnătate aparte, fiind, practic, momente de manifestare ale unei întregi comunităţi cu un mare impact social.

Primele relatări despre astfel de venimente le datorăm lui Dimitrie Cantemir, originar din arealul actualului judeţ Vaslui, din ţinutul istoric al Fălciului. În „Descriptio Moldaviae“, acesta descrie în amănunţime ritualul nunţii, ritual care, în linii mari, era cam acelaşi şi la boieri şi la ţărani. Exista, totuşi, o mare deosebire, deoarece nunţile ţăranilor ţineau trei zile şi aveau o importanţă locală, pe când nunţile boiereşti ţineau două săptămâni şi aveau implicaţii de ordin politic pe lângă alianţele dintre familii. Desfăşurarea lor era fastuoasă şi, pe măsură ce pătrundea influenţa orientală, la nunţile boierilor cântau, pe lângă lăutari, şi acele fanfare împrumutate din tradiţia turcească.

Aşa s-a întâmplat şi la nunta lui Ion Palade, care a avut loc la Băcani, lângă Bârlad, în anul 1961, petrecere care a avut, însă, urmări deosebit de tragice. Acestea s-au datorat lui Velicico Costin, fratele mai mic al marelui cărturar Miron Costin. Despre acest Velicico se spune că era un original în felul său. Cronicarul ion Neculce ne face un amplu portret al său: era năbădăios, cutezător, viteaz şi se amesteca în tot felul de conflicte. Cu o naivitate, probabil, disimulată, Neculce se miră de „norocul său cel prost“ fiindcă „pe unde se duce mereu îl băte“. Ni se mai prezintă şi o situaţie hilară când, înconjurat de câţiva mercenari nemţi, Velicico se salvează ţinându-se de coada calului unui căpitan care se numea Decuseară şi care „dă viteză calului“.

Faţă de domnitorul Constantin Cantemir, Velicico era o persoană foarte arogantă. Se ştie că acesta nu ştia carte, putea doar să se iscălească şi, tocmai de aceea, Velicico rostea mereu în prezenţa sa că8omul fără carte este asemenea