Mi-am petrecut primii doi ani de ședere în București într-o cămăruță a unui cămin studențesc de pe cheiul Dâmboviței. La 303, cum era cunoscută zona. Locuiam, de fapt, într-un mic apartament cu două încăperi, din care aveam dreptul să ocup numai una, cealaltă rămânând vreo jumătate de an liberă. Până într-o zi, când a apărut un flăcău cam de vârsta mea și-a ocupat-o. Cum împărțeam aceeași baie și intram seara pe aceeași ușă, a trebuit, vrând, nevrând, să ne cunoaștem.

Îl chema George Copos pe noul locatar. M-a poftit, imediat ce-am făcut cunoștință, la un păhărel de palincă, fapt care mi-a indicat cu precizie locul din care venea. Cum îmi plăceau și ardelenii și palinca,  mi-am zis în gând că sunt un om norocos. N-am fost însă decât pe jumătate, în sensul că nu prea s-a mai repetat gestul de la început, dar asta nu m-a împiedicat să devin prieten cu noul venit. În anul în care am locuit împreună, m-a enervat un lucru la el, adormea cu aparatul de radio deschis, așa că aproape în fiecare noapte mă vedeam nevoit să mă ridic din pat și să-l opresc. Îndeosebi pe timpul verii, când din pricina căldurii dormeam amândoi cu ușa de la cameră deschisă. Și m-a mai enervat ceva, ba chiar mai mult decât chestiunea cu radioul, faptul că într-o zi mi-a prezentat o studentă la ASE, spunându-mi că este prietena lui. Era o fată foarte simpatică. Mai că mi-a venit să mor de ciudă când mi-a zis c-o să se însoare cu ea. Cum puteam să mă răzbun? Doar acceptând să merg la nunta lor. Ceea ce s-a și întâmplat. După care anii au trecut, a venit revoluția și George Copos, fostul meu coleg de apartament, a ajuns unul dintre românii cei mai importanți.

Ne-am văzut rar, urmare mai ales a spaimei mele de nu fi tentat ca, întâlnindu-l, să-i cer ceva și, cerându-i, să rămân dezamăgit! Nu mă speria atât despărțirea de George Copos cel din prezent, cât de cel din trecut,