Ploaia de anchete din media referitoare la carnea de cal, la calitatea laptelui, la antibioticele din carnea de curcan a deschis una dintre cutiile pandorice ale actualităţii noastre imediate. Ele dezvăluie, oricât am minimiza impactul, valoarea ori chiar realitatea descoperirilor traumatice pentru consumatori, mai multe lucruri. Unul dintre ele este că organele de control sunt, în mare măsură şi în mod cotidian, incapabile sau nedornice – din pricini de corupţie?! – să vegheze la sănătatea alimentaţiei populaţiei. Poate fi vorba şi de o depresie adânc instalată în faţa neputinţei de a schimba ceva, recunosc. Un om onest pus să verifice ce se mănâncă pe la noi ar putea constata că majoritatea hranei este tarată, dintr-un punct de vedere sau altul. Este destul să arunci o privire în jur pentru a vedea că, după moartea avicolelor, după destrămarea fermelor de porcine, după atâtea alte „bucurii“ aduse de anii ’90, cu impetuozitate, a mai da lovituri producătorilor autohtoni existenţi poate însemna să scoţi definitiv industriile producătoare de hrană de pe piaţă, anulându-le. Şi aşa, de douăzeci de ani lumea cumpără curent făină de mălai, pui şi, în general, tot ce poate oferi agricultura şi zootehnia din import, pentru că marfa adusă de mai departe, la preţuri comparabile cu cele de acasă – când nu chiar mai ieftină –, este mai arătoasă şi mai promiţătoare. Mai e şi efectul transnaţionalelor, care invadează, la preţuri de dumping şi într-o înfăţişare agreabilă, ademenitoare, lucruri pe care la noi le primeşti cum le primeşti… Vineţii şi chircite…

Oricum, dintr-un motiv ticălos ori dintr-unul pios, nu mai contează prea mult de ce fel, omul nostru nu-şi face treaba cum s-ar cuveni, controlând sporadic şi de mântuială. Mai mult decât atât: refuzând să facă publice numele fermelor, ale firmelor şi ale dirigenţilor care prejudiciază sănătatea populaţiei în acest fe