La patru ani, mama lui l-a urcat în tren şi l-a trimis în lume cu o plasă în care avea două sandwich-uri. A urmat o poveste de 19 ani în care Alex a jucat fără voie, mai ceva ca un actor de dramă americană. Totul a pornit într-o după-amiază de toamnă a anului 1994, când s-a trezit singur în trenul de pe ruta Sighetu Marmaţiei – Timişoara. Era îmbrăcat sărăcăcios şi cu o privire plină de amărăciune şi spaimă. Mama lui Alex a decis că e mai bine să îşi abandoneze băieţelul, i-a pregătit două sandwich-uri şi l-a urcat în trenul care mergea către Timişoara. „M-a luat familia de ţigani din tren şi m-a pus să cerşesc, nu am avut de la cine să învăţ un lucru bun. Ei îmi spuneau să-i înjur şi să-i scuip pe cei care nu îmi dau bani, iar seara când ajungeam acasă mă băteau şi mă înjurau pentru că nu am făcut bani destui”, îşi aminteşte Alex Cristea cu tristeţe de copilăria sa.

Cel care i-a schimbat viaţa şi l-a îndrumat să meargă pe alt drum a fost un bărbat pe care băieţelul, aşa cum învăţase, l-a scuipat pentru că nu i-a dat niciun ban. După aproape doi ani petrecuţi pe stradă, Alex a ajuns la un centru de plasament din Timişoara, iar după puţin timp, un educator l-a luat la centrul „Fraţii lui Onisim”. Tânărului i-a lipsit cel mai mult mama când era mic şi mergea la şcoală, când „colegii mei veneau cu pacheţel cu mâncare pregătit de mama lor. Dacă se loveau, mama lor imediat le sărea în ajutor, îi aştepta când ieşeau de la şcoală, de mine nu a avut nimeni grijă. Cel mai mult urăsc sentimentul ăsta de singurătate”.

Anii au trecut, iar Alex s-a făcut un tânăr frumos, cu părul creţ şi cu ochi căprui. S-a resemnat cu gândul că nu-şi va reîntâlni mama care fără niciun fel de remuşcări a decis să-l abandoneze şi nici nu-şi mai dorea să ştie nimic de el. În urmă cu şase ani, pe când tânărul avea 16 ani, a avut surpriza să-şi vadă mama pentru prima dată. Era