S-a spus repetat că Nicolae Ceauşescu s-a inspirat din revoluţia culturală chineză şi din festivismul coreean, în limitarea libertăţii de creaţie şi ideologizarea naţional-comunistă. Documentele din arhivă dovedesc un context mai complex decât vizita în China din iunie 1971 şi multiple surse de inspiraţie.

Raportul dintre intelectuali şi puterea comunistă a fost şi rămâne, în continuare, o temă dominantă a istoriei comunismului. Analiza politicilor culturale focalizează conflictele creatorilor cu ideologii, cenzorii şi diriguitorii instituţiilor culturale ale epocii. Amintirile personale ale creatorilor, observa antropologul Catherine Verdery, adesea iau forma naraţiunilor eroice ale bătăliilor purtate de intelectualii asediaţi de putere în cetatea Artei şi Adevărului.

În slujba omului nou

Cercetarea arhivelor istorice presupune, în schimb, îndreptarea ocheanului puterii asupra scriitorilor şi artiştilor. Dintr-o asemenea perspectivă, scopul final al ideologiei şi practicilor comuniste este, în fapt, unul psihologic: crearea omului nou. Ca-n visul primilor creştini, când pământul se va umple de oameni noi, s-ar întrupa aici raiul dreptăţii, frăţiei şi egalităţii, fără durere şi fără suferinţă. În grandioasa prefacere comunistă, Stalin repartizase scriitorilor rolul de „ingineri ai sufletelor”.

Cu ajutorul lui Andrei Jdanov, în 1934 s-a oficializat stilul unic al realismului socialist. Prin canoanele sale se impunea a descrie ,,viaţa în dezvoltarea ei revoluţionară”. După definiţia criticului Andrei Sineavski, aceasta însemna înfăţişarea adevărului într-o lumină ideală şi interpretarea faptelor ,,aşa cum avem nevoie să le vedem şi aşa cum trebuie să devină conform logicii marxismului”. Procedeul prin care realitatea se supune forjei creatorului a fost ilustrat de Andrei Soljeniţîn în „Pavilionul canceroşilor”. O tânără jurnalistă sovietică îşi