Sâmbătă am demisionat din funcţia de Preşedintă a Centrului FILIA. A fost o decizie pe care nu am luat-o cu uşurinţă, dar un gest pe care îl consider necesar. Sunt 8 ani din viaţa mea, un întreg parcurs şi devenire întru ceea ce sunt acum. Am spus ‚la revedere’ cu tristeţe şi durere în suflet, dar cu liniştea că dacă mă uit în urmă sunt acolo multe care au rămas, cu împăcarea că am ajuns în acel punct al dezvoltării şi relaţionării în care e întocmai timpul pentru hotărârea luată. În ultimul an şi jumătate am înţeles că vine un moment în viaţa noastră când trebuie să ne asumăm un altfel de drum pentru că sunt incompatibilităţi care vor rămâne indiferent cât se va încerca aplanarea tensiunilor, indiferent câte discuţii ar fi; pur şi simplu în procesul de creştere ajungi la o intersecţie, iar acolo drumurile încep să se despartă din ce în ce mai vizibil. Dacă la început suntem mai aproape de punctul în care s-au întâlnit acele drumuri, treptat bifurcaţia se adânceşte. Mi-am propus la un moment dat în viaţa mea ca oricât ar fi de dureros şi de greu, să-mi găsesc curajul în acele momente să merg mai departe. Nu doar pentru binele meu, ci şi pentru binele celeilalte părţi. În toţi aceşti ani, FILIA a devenit o organizaţie frumoasă care a crescut. S-a aşezat cumva, într-un mod propriu în spaţiul public, în raport cu instituţiile, cu mass-media, cu politicienii şi deciziile acestora, cu teme de cercetare care aveau o anumită urgenţă, cu activismul, cu educaţia şi studenţii şi studentele care ne-au devenit voluntari şi care apoi au rămas în echipa de bază, stabilă de la FILIA. Evident că sunt subiectivă şi îmi asum de la bun început această subiectivitate, din mine însămi nu pot ieşi, nu pot să spun decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele cum scria cu mulţi ani în urmă Camil Petrescu. Creşterea FILIA, poartă desigur marca identitară a modului î