Pe 15 martie s-au împlinit exact doi ani de cînd a început contestaţia împotriva regimului sirian al lui Bashar al-Assad. De atunci, ceea ce începuse ca un nou episod al "primăverii arabe" s-a transformat într-un război civil care a făcut deja mai mult de 70 000 de victime.

Iar Europa tot nu a reuşit să adopte o poziţie comună. Ea a reuşit, evident, să impună încă din mai 2011 un embargo comercial (care include şi vînzarea de arme), ca şi sancţiuni vizînd personalităţile regimului – sancţiuni care au fost întărite între timp. Însă este vorba despre un compromis bazic, căci poziţiile statelor membre sînt foarte diferite. Iar cererile repetate adresate Damasului, de a începe negocieri cu reprezentanţii Armatei libere siriene (ASL) nu au avut niciun efect, nu mai mult decît cele adresate Moscovei, de a înceta să-l susţină pe preşedintele sirian din punct de vedere politic şi militar.

Pentru motive strategice şi diplomatice, un angajament militar terestru al UE este cu totul exclus. Pe teren, întocmai, situaţia pare a fi blocată, niciuna din părţile beligerante nefiind în măsură să obţină o victorie definitivă, în timp ce regimul, care continuă să primească arme din Iran şi din Rusia, ştie că timpul este aliatul său. Iar masacrul civililor continuă.

În acest context, dacă Europa doreşte ca situaţa să evolueze în favoarea rebelilor – pe care nenumărate ţări i-au recunoscut ca alcătuind guvernul legitim al Siriei –, ca regimul să fie obligat să negocieze cu ASL, ea trebuie să modifice atunci raportul de forţe în favoarea acesteia din urmă. Însă pentru aceasta, ea va trebui să oprească embargoul asupra livrărilor de arme, aşa cum au cerut, în premieră în acest 14 martie, primul ministru britanic şi preşedintele francez.

Au fost deja adoptate discret unele "relaxări" unilaterale, însă mai multe ţări din Nord, î