Prostia omenească se vede perfect ilustrată şi în prenumele cu care părinţii îşi înzestrează nou-născuţii la botez. Prin anul 1966 – din câte am aflat – a rulat nu ştiu ce film serial pe micile ecrane româneşti. Un fel de telenovelă. Cum pe unul dintre personajele feminine îl chema Cerasela, a rezultat, pornită din televizoare, o epidemie naţională de Cerasele.

Acelaşi fenomen s-a repetat un deceniu şi ceva mai târziu, în timpul difuzării serialului american - lung cât cursul Dunării – „Dallas”. Pamela - frumuşica aia din film, soţia fermecătorului Bobby Ewing – a plodit, dincolo de ecran, o droaie de Pamele mai mici, româneşti.

Pe actorul Radu Beligan îl ştim cu toţii. Mare artist, se zice, deşi nici cu asta nu sunt toţi de acord. Bun reproducător, s-a trezit şi el cu un pachet de fiice, una mai cu moţ ca alta. Pe una dintre ele, de pildă, o cheamă Lamia, actriţă şi ea, deşi fără mari succesuri la sivi.

Lamia. Interesant prenume. Dar de unde, din ce zări o fi venind, că nu pare chiar neaoş?

Căutăm într-o groază de dicţionare, până când, epuizaţi, încercăm şi în dicţionarul mitologic. Unde ni se spune, la litera „L”, că lamia este o „nălucă monstruoasă din superstiţiile mitice ale Helladei, îngrozind mamele, care o credeau răpitoare de prunci.”

Văleu! După ce scuipăm în sân, alături de mamele îngrozite, trecem la restul definiţiei: „în superstiţia folclorică, lamiile erau socotit duhuri rele femeieşti, care veneau noaptea să mănânce trupurile adolescenţilor ori măcar să le bea sângele.”

Văleu, de trei ori văleu! După ce mai tragem o repriză de scuipături în sân, trecem la partea finală a explicaţiei: „tot lamii erau numite şi unele vrăjitoare, despre care se credea că se hrănesc cu anumite părţi ale cadavrelor omeneşti.”

Văleu, extrem de văleu! Bem jumătate de sticlă de apă, stropim dicţionarul cu agheasmă, spunem o rugă