Jaful conturilor cipriote, izvorât din noaptea minţii birocraţilor europeni, aduce pe prima pagină a ziarelor financiare cel mai izolat colţ al Uniunii.

O ţară atât de excentrică – şi la propriu şi la figurat – încât totul ajunge să pară un experiment care să afle ce se întâmplă când cineva este împins cu spatele pe marginea prăpastiei zonei euro. Se agaţă? Sare? Mai scapă?

Totuşi, Cipru a fost o ţară pivotală în istoria recentă a Uniunii Europene şi una dintre cauzele concrete ale crizei.

Cea mai mare bizarerie este aceea că o ţară a Uniunii Europene dar nemembră NATO este ocupată militar, în proporţie de trei optimi de o ţară candidată la Uniunea Europeană dar membră NATO – Turcia. Şi tot de aici au pornit problemele Greciei.

Cipru s-a separat de Marea Britanie în 1960. Grecii – majoritari – doreau unificarea cu ţara de origine, caz în care turcii – minoritari – ar fi preferat secesiunea. Pentru că populaţiile erau amestecate teritorial, s-a preferat soluţia de mijloc a independenţei. Ca garanţie, tratatul de separare prevedea un Senat şi o Curte Constituţională egal împărţite între greci şi turci.

Grecii n-au acceptat situaţia prea multă vreme. Dictatura coloneilor de la Atena a forţat o lovitură de stat unionistă la Nicosia, care l-a îndepărtat pe “părintele naţiunii”, Arhiepiscopul Makarios. Turcia era pregătită minuţios – în doar cinci zile, a invadat nordul insulei provocând eşecul loviturii de stat dar şi prăbuşirea dictaturii din Grecia.

Invazia Turciei a fost legitimă, în limitele tratatului de separare care îi permitea să intervină militar exact în astfel de situaţii. Însă rămânerea pe teritoriul cipriot după ce ameninţarea a fost îndepărtată nu mai e legitimă.

De aici s-a inflamat tensiunea militară dintre Grecia şi Turcia la nivelul pe care îl ştim şi astăzi.

Iar drept consecinţă, Grecia a dedicat apărării un