Poeții, în general, și poeții mari, în special, sînt ceva extrem de fragil și de prețios. E suficient să ne gîndim la Nichita Stănescu, la Dimov, la Mariana Marin, la Cristian Popescu: oameni ca tine și ca mine, ba chiar cu mai multe „păcate” în ochii tovarășului de serviciu, dar cu o dimensiune în plus.
Un mare poet reinventează limba în care scrie și intră, mai devreme (Nichita Stănescu) sau mai tîrziu (Cristian Popescu), în imaginarul colectiv și-n conștiința publică. Ajungem la un moment dat să vorbim după versurile lui și după viziunea care le subîntinde. El e un explorator și un experimentator, un avangardist în cel mai deplin sens al cuvîntului, transgresînd limitele limbajului pentru a-și satura capacitatea de expresie.
Marii poeți nu rezistă, ei înșiși, propriului ritm interior și se epuizează într-o combustie tragică. Brumaru, ca și Arghezi, figurează ca o excepție de la regulă.
Rezervația de îngeri*, volumul celui dintîi, cuprinde poeme scrise în ultimii ani, la o vîrstă la care autorii se mulțumesc să se antologheze și să trăiască din gloria trecutului. Emil Brumaru e nu doar tînăr și cool, ci și – poeticește – un îndrăgostit scriind unei zîne naiv-perverse epistole lirice de un mare rafinament.
Paginile sînt opulente, ca într-o feerie cu buget mare și hobbiți înconjurați de îngeri. Însă îngerii din rezervație sînt mai degrabă părtași la desfrîul imaginar al perechii primordiale, decît niște cenzori dînd cu aripa peste mîna care atinge și mîngîie. Poetul concupiscent și zîna lui de ultimă generație îi fac pe înaripați să-și uite menirea, amestecîndu-i într-o orgie metafizică. Dumnezeu vede și iartă: „Poveștile n-au timp să se sfîrșească, / Trec curcubeiele dintr-una-n alta, / Din prag de-argint în prag de aur sare-o broască / Purtînd grea coroniță de smaralde sub înalta / Boltă prin care veșnic fluturii fac tumbe / Și îngerii
