Au trecut câteva săptămâni şi, în afara unor reacţii răzleţe, nu am văzut poziţionări ferme şi masive contra unui fapt de-o extremă gravitate: discursul negaţionist al lui Vladimir Iliescu din Aula Academiei Române. Sursa: EVZ
Cazul e cu atât mai stupefiant cu cât el a avut loc în cel mai important for de dezbatere intelectuală al ţării. Mai mult, în loc să se termine cu huiduieli şi morcovi stricaţi, s-a încheiat cu molcome, satisfăcute aplauze. Şi asta în condiţiile în care în prezidiu se afla, în păr, însăşi conducerea Academiei!
Nu ştiu dacă dl. Vladimir Iliescu face parte cu adevărat din „seria istoricilor importanţi ai României” altfel decât în calitate de coleg de bancă. Nu-i cunosc opera şi, de altfel, nici nu e în chestiune. Dar e, ca să zic aşa, într-o foarte mare chestiune faptul că cineva se defineşte drept fiu de „cernăuţeni arieni” (însuşindu-şi, aşadar, limbajul nazist) şi nimeni din simandicoasa adunare academică nu s-a ridicat indignat, trântind cu zgomot uşa. Laşitate? Inconştienţă? Ticăloşie? Colaboraţionism cu un individ care în loc de argumente are „amintiri” şi în loc de documente istorice afirmaţii înfiorătoare, cum că evreii „au murit mare parte din prostie”? Fleacul de „douăzeci-treizeci de mii de evrei” care au fost „împuşcaţi pe drum” nu reprezintă pentru „arianul” domn Iliescu decât o „persecuţie”, un moft istoric.
A defini Holocaustul din România drept „o minciună enormă pe plan cosmic” e o afirmaţie care te înmărmureşte pur şi simplu. Publicul din România nu ştie mai nimic despre maşinăria morţii pusă la cale de Antonescu. Şi nici despre abominabilele exterminări la care s-a dedat armata română la Odessa. Or, acestea nu contribuie la bunul nostru renume în lume. Dimpotrivă. Nu ştiu ce morb, ce demon ne împiedică să ne asumăm realitatea direct, bărbăteşte. Ne închipuim că dacă ascundem gunoiul sub preş el a dispare cu adev
