Un dialog cu Nicu Alifantis, o poveste care ar putea face obiectul unei cărţi. Pentru că personajul în sine, Nicu Alifantis, este unul deosebit: a selectat şi cântat o adevărată istorie a literaturii române.
■ Încep dialogul cu tine, cu sentimentul că am putea scrie o carte. Aşa, eu întrebând, tu amintindu-ţi, decupând imagini şi stări din povestea frumoasă şi plină de sensuri a vieţii tale... Asta ca să subliniez avalanşa de întrebări, curiozităţi, mirări care îmi invadează acum mintea şi sufletul. E greu, pentru că toată lumea (pare că) te cunoaşte, eşti într-un fel, al tuturor, cred că Nichita Stănescu nu s-ar supăra dacă aş spune ,,Nicu Alifantis este (şi el) patria mea!”. Un fel de patrie a poeziei. O istorie a literaturii române selectată şi cântată de Nicu Alifantis... : Arghezi, Bacovia, Barbu, Blandiana, Nina Casian, Radu Stanca, Păunescu... Iată, încerc să formulez primele întrebări. Care a fost prima ta apropiere de poezie? A existat în tine, conştient sau nu, pornirea, proiectul de a valorifica şi omagia poezia română, prin muzica ta?
■ Nicu Alifantis: Am să încerc să fac abstracţie de vorbele extrem de frumoase pe care le-ai rostit la adresa mea, asta pentru că, pe de-o parte nu sunt obişnuit cu-atâta răsfăţ, iar pe de altă parte nu ştiu dacă le merit, însă îţi voi răspunde cât se poate de sincer: nu mi-a trecut prin minte niciodată, nici să valorific poezia română, nici s-o omagiez. Am învăţat în timp s-o respect şi-atât. Am avut un dascăl în şcoală, la Brăila, absolut extraordinar, domnul Nicolae Ungureanu care ne-a injectat sistematic, împotriva voinţei noastre, intravenos, în doze şoc aş putea spune microbul cititului şi al dragostei de literatura... Citeam într-una proză şi poezie româneasca sau străina, clasică sau modernă. Eram la o clasă umanistă la un liceu de cultura generală. De unii s-a lipit mai mult proza, pe mine, recunosc
