(Articol apărut în Dilema veche nr 319, 25-31 martie 2010)

Eram în insula Thassos, primăvara, la început de Florar, deşi aerul torid ce ne mîngîia suav pielea vestea începutul verii. Aşezaţi pe terasa casei cocoţate pe o stîncă deasupra mării, admiram oglinda scînteietoare cu infinitele-i luminiţe jucăuşe, rod al iubirii platonice a soarelui cu marea. După ce am înfulecat delicioasele mîncăruri din peşte, cu braţul întins ca un comandant de oşti, am ridicat deasupra capului o pentată (un bidon de 5 litri) cu vinul lui Macedon, pe care am izbit-o zgomotos de masă, declarînd astfel deschise lucrările simpozionului (syn=împreună + pino=a bea). Personajele implicate sînt: eu (Cr), în continuă pocăinţă pentru pocăinţa de dinainte, Clement (Cl), care s-ar pocăi, dar nu acum, Mihai (M), care s-a pocăit o dată şi cică e de ajuns, şi Ion (I), care se pocăieşte mai mult de cele ce n-a făcut.

Cr: Astăzi vom vorbi despre eros, despre dimensiunea şi vocaţia erotică a omului. Va trebui întîi să ne lămurim ce înţelegem prin eros, pentru că avem de-a face cu un termen pervertit masiv de-a lungul timpului. Bine spunea un poet grec, Livaditis, că diavolul ne-a furat cele mai frumoase cuvinte! Marele teolog al Bisericii, Dionisie Areopagitul, după ce ne îndeamnă să nu ne temem de numele erosului, ne învaţă că acest nume e mult mai potrivit sau mai dumnezeiesc pentru a exprima iubirea dumnezeiască decît agape, şi asta pentru că surprinde mai bine dimensiunea ei extatică, de ieşire din sine. Şi explică: erosul dumnezeiesc este şi extatic, căci nu lasă pe cei îndrăgostiţi (erastes) să fie ai lor, ci ai celor de care sînt îndrăgostiţi (eromenon)… trebuie să îndrăznim să spunem că Însuşi Cauzatorul a toate, prin erosul frumos şi bun pentru toţi, din preaplinul bunătăţii Sale erotice, iese afară din Sine prin lucrările proniatoare faţă de toate fiinţele. Creaţia, dragilor, est