De la „Cocoşul roşu", una din primele povestiri, până la „Zeul ploii", scrisă două decenii mai târziu, spre finalul primei perioade de creaţie, majoritatea povestirilor lui Fănuş Neagu sunt pline de semne mitice, magice, basmice.

Deşi subiectele povestirilor sunt de strictă actualitate, de fapt sugerează o lume veche, care trăieşte o vreme a schimbărilor. Unele semne sunt plasate în structurile de adâncime ale povestirilor şi de acolo, ca substanţă vitală, hrănesc textul, altele sunt la suprafaţă, ca intarsii.

Totuşi, Fănuş Neagu nu este un scriitor al vechimii, în sensul în care este la noi M. Sadoveanu, care scrie romane istorice punând perspectiva momentului pe evenimente sau personalităţi istorice. Nu a devenit Duca Vodă, prin 1930, un mare simbol al crizei? Nu e Ştefan cel Mare, cinci ani mai târziu, un simbol auroral? Nu a devenit Nicoară Potcoavă, în 1952, un profet al unui nou umanism? Şi M. Sadoveanu nu e singur. Ismail Kadare şi M. Yourcenar au făcut, fie în Balcani, fie la Paris, la fel.

Forţa povestirilor lui Fănuş Neagu este de a recunoaşte în realitatea imediată pulsaţiile unei lumi care părea pierdută pentru totdeauna. În toată literatura română are doar câţiva pe măsură.

Se pare că în această parte de ţară, mitul, legenda, basmul au forma lor specifică de supravieţuire, că ele există şi cresc spontan în cultură precum ierburile perene în natură, fără să ţină seama nici de ideologie, nici măcar de istorie. Pentru scriitorii care au revelaţia existenţei lor, ele devin iarba fiarelor, cu ele scriitorii deschid mari uşi ferecate. Din acest punct de vedere povestirile lui Fănuş Neagu nu se mai lasă înţelese de la prima lectură, devin dificile, cer recitire, pândă a sensului, căutare. Unele sunt un adevărat şah la inteligenţă. Au, ca marea, curenţi care, la suprafaţă, călduţi, te duc spre ţărm, în spuma cuvin