Iertarea nu mai este demult obiectul de studiu exclusiv al teologilor. În psihologie şi psihoterapie travaliul iertării se încurajează de fiecare dată când se constată o blocare a persoanei într-un context nefavorabil dezvoltării şi armoniei. Acolo unde îşi face reproşuri, unde îşi contabilizează culpele şi îşi badijonează rănile. Iertarea, însă, - atât de aşteptată (şi cerută doar) în ajunul posturilor creştineşti – nu este pentru cei slabi. Iertarea este pentru cei slăbiţi – vlăguiţi de furie – dar puternici, capabili de mult efort, dar şi de multă generozitate. Oamenii, prinşi în vârtejuri de resentimente, ambivalenţă şi confuzie, au deseori percepţia că nu mai există scăpare. Deznădejdea şi mânia, teama şi amărăciunea, macină totul, iar Liberul Arbitru renunţă la cutezanţă. Cine nu a simţit aşa cel puţin o dată în viaţă? “De ce îmi face asta?”, “Chiar am meritat să mi se întâmple tocmai mie?”, “Aşa ceva – chiar nu pot ierta vreodată!”Câţi dintre noi nu am gândit astfel barem o dată în viaţă? Perspectiva iertării celor care ţi-au făcut rău pare înfricoşătoare şi nedreaptă, la o primă analiză. Ca o ironie însă, ceea ce este, în esenţă, nedrept şi înfricoşător, este autocondamnarea, prin neiertare, la o existenţă mizerabilă. Mulţi spun, din bigotism sau ipocrizie calculată, în ziua de Lăsatul Secului sau cu alte ocazii artificiale, că iartă. E ca şi cum, ar face cuiva un serviciu. De fapt, e multă perversitate aici: te iert, doar ca să vezi cât sunt de bun/ă; te iert, doar ca să vezi cât ai fost de rău; te iert, ca să te schimbi (a se citi: ca să-mi faci pe plac). Unii iartă numai dacă primesc asigurări că acei pe care îi iartă se vor schimba, adică vor face „cum vreau eu!”. Nu asta e iertarea. Aşa arată una dintre feţele răzbunării. Mulţi confundă iertarea cu precupeţitul. Procesul iertării însă nu implică compromisuri: iertarea nu poate fi negociată. Unii cred că