Când am ajuns la Paris, în septembrie 1987, Monica Lovinescu era pentru mine, ca şi pentru toţi românii care ascultau Europa Liberă, o voce extrem de familiară dar fără chip.

Puţină lume ştia de fapt cum arăta Monica Lovinescu, iar în România, până la plecarea mea din ţară, nu ţin minte să-mi fi căzut privirile pe vreo fotografie a ei: cine ar fi îndrăznit de altfel să ţină în casă fotografiile celor care colaborau sau lucrau la postul de radio Europa Liberă, atât de încriminat de Securitate? Probabil că doar Securitatea ştia de fapt cum arată Monica Lovinescu şi dispunea de fotografii de-ale ei "recente".

La Paris am cunoscut-o însă pe Monica Lovinescu într-un mod, ca să spun aşa, inevitabil: ea era un fel de instituţie, era patroana exilului românesc, autoritatea sa supremă şi, mai mult decât atât, împreună cu Virgil Ierunca, reprezenta centrul nevralgic al diasporei, cartierul general al tuturor informaţiilor utile… Ajuns la Paris ştiam deci că într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, urma să o cunosc pe Monica Lovinescu, dar nu-mi închipuisem că întâmplarea avea să joace un rol imens provocarea acestui moment.

În primele zile de Paris, pe 26 şi 27 septembrie 1987, eram atât de aerian şi de fericit încât nu aveam nici un plan precis, în orice caz prioritatea mea nu era să merg la Europa Liberă şi să o caut pe Monica Lovinescu, ci mai degrabă să mă plimb fără ţintă pe cheiurile Senei şi prin cartierele mitice ale oraşului. Cred că era cam pe data de 28 septembrie când, plimbându-mă în felul acesta prin Montparnasse, am zărit-o pe stradă pe doamna Geta Dimisianu care lucra la ora aceea la Editura Cartea Românească. Uluitoare întâlnire! Geta Dimisianu ne ştia pe toţi cenacliştii de luni şi avusesem cu ea, în România, de mai multe ori, discuţii dintre cele mai interesante. Ea m-a dus, două zile mai târziu, la Monica Lovinescu la Ra