Cu puțin înainte de ziua lui Năstase din 2003, anticariatele bucureștene au vîndut tablouri în valoare de aproape 400 000 de dolari. Era epoca de aur și pînză. Premierul colecționa artă, iar subalternii, chemați să-l felicite în ordine alfabetică, depozitau în pinacoteca familiei mai mulți grigorești, amani și luchiani decît pictaseră autorii. Adrian Năstase a crezut că arta îi bombează pieptul și îi adugă o patină credibilă pe sumele dobîndite la repezeală. Așa a ajuns să admire, în penitenciarul Jilava, opera maestrului Daniel Morar, "Viețași odihnindu-se".

Năstase a fost mereu cu o lungime de propoziție mai inteligent decît egalii lui. A avut, vorba lui Ion Iliescu, un cult al muncii și, lucru rar, a avut umor. Și-a construit imperiul personal nu numai pe donații imobiliare, ci și pe un cult al personalității accentuate. Legenda fineții și deșteptăciunii lui a fost purtată pe brațe de jurnaliștii lotului Cristoiu și ai diviziei Dan Voiculescu, băieți care-și jertfeau slugărnicia pe un altar reciproc avantajos. Sub crusta de limbi ridicole rămîne însă materia unui politician mai degrabă valoros. Năstase a avut nu numai înălțimea fizică necesară, dar a arătat și greutatea potrivită în situații politice vitale.

Chiar dacă procurorii spun că a furat, are meritele sale, și nimeni nu poate spune, după doar două procese, dacă statul îi datorează mai mult decît datorează el statului. Mitul miliardului a căzut în uitare, odată cu dobînda la băncile elvețiene. Tot ce poate fi spus aici, lăsîndu-i la o parte pe Bittner și Petrache, e că știrea din Cipru despre naționalizarea a zece la sută din depozitele bancare, n-a trecut neobservată în penitenciar.

Adrian Năstase a fost nedreptățit vizibil în procesul care l-a trimis la pușcărie și a fost favorizat, indiscutabil, în procesele neintentate. Trebuie să fii un procuror foarte prost ca să nu te întrebi