Pe 9 martie, Calendarul Popular al Românilor aducea Moşii de Primăvară, Mucenicii, cum i se mai spune sărbătorii prin satele noastre. Se povesteşte că, în dimineaţa acelei zile, patruzeci de moşi  au bătut cu ciomegele în pământ ca să intre gerul iar alţi patruzeci au făcut acelaşi lucru ca să scoată afară căldura şi să răsară iarba verde. Tot atunci, bărbaţii aprindeau Focul de Mucenici, numit şi Focul Sfinţilor. Proiecţie simbolică a soarelui pe pământ, focul ardea anotimpul cel vechi şi îmbătrânit, pentru a-l face să renască pe cel nou, aducător de vigoare şi viaţă. Totodată, are un rol apotropaic, fertilizator şi magic. Copiii săreau peste focurile aprinse pentru a fi feriţi de boli, femeile presărau cenuşă de jur împrejurul gospodăriei, formând un cerc protector împotriva şerpilor, bărbaţii întreţineau flăcările cât mai mult timp, cu credinţa că astfel îi încălzesc pe cei 40 de Mucenici… 

Pentru spiritele acestor strămoşi mitici femeile pregătesc preparate rituale, consumate ulterior în context ceremonial sau împărţite de pomană. Li se spune mucenici, măcinici, brânduşi, brânduşei, sau sfinţişor şi au formă de opt, de albină, de porumbel sau chiar de om, ecou prin veacuri al sacrificiilor umane atestate în ceremoniile Anului Nou, celebrat în vechime la echinocţiu de primăvară.

Dacă în cazul Moşilor de Primăvară sărbătoarea bisericească a celor 40 de Sfinţi Mucenici din Sevastia a eclipsat-o pe cea populară, nu acelaşi lucru se poate spune despre sărbătoarea celebrată o săptămână mai târziu. Cuviosul Alexie, omul lui Dumnezeu, prăznuit de biserică pe 17 martie, este “detronat” în memoria colectivă a satului românesc de Moş Alexe sau Alexie cel Cald,  patron al şerpilor, al peştilor, al tuturor vieţuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi şi sub scoarţa copacilor, sub pietre şi bolovani, în ape curgătoare şi stătătoare. De Moşul care