Pana acum, USL a fost supus unor mari presiuni si unor examene de rezistenta, dar in conditii de opozitie. Singurele probe mai semnificative de unitate pe care USL le-a dat, la putere fiind, au fost relativ irelevante. Formarea Guvernelor Ponta 1 si Ponta 2 si, intre ele, infamul pact de coabitare. Pentru prima data, acum, aceasta alianta urmeaza sa treaca sau sa nu treaca de un examen major. Este cel legat de proiectata asumare a raspunderii pe o lege a restituirii proprietatilor. Lupta interna, de aceasta data, nu va fi deloc usoara.
O serie de tensiuni cat se poate de reale incep sa se acumuleze in USL. Ele nu vin nici pe departe din directiile sugerate de adversarii politici ai puterii parlamentare si guvernamentale. Ci din cu totul alte directii. Este in primul rand vorba despre raportul dintre Legislativ si Executiv. Traditia recenta si extrem de nefasta se caracterizeaza prin lipsa de independenta a Parlamentului. Puterea legislativa s-a aflat, 23 de ani, la remorca Guvernului. Executivul a ordonat iar parlamentarii majoritatii au bifat. Nu exista niciun singur caz in care, in mod explicit, majoritatea parlamentara sa fi decis daramarea unui guvern care a administrat rau tara. Nu exista nici macar un singur caz de motiune simpla initiata de majoritate impotriva unui ministru. Nu exista nici macar o ocazie consemnata in care premierul sa fie chemat in fata majoritatii pentru a da socoteala de anumite acte, fapte sau declaratii.
In schimb, numarul ordonantelor de urgenta s-a inmultit intr-un mod de netolerat intr-o democratie. Zilele trecute, Petre Roman a marturisit ca, la un moment dat, in timpul mandatului sau, Adrian Severin, ministru al Reformei, i-a dat o veste buna si o veste rea. Vestea buna era ca, la nevoie, Guvernul putea initia o ordonanta de urgenta. Vestea rea era ca putea face acest lucru o singura data pe an. Mai tarziu, Guvernul C
