Culturalizarea oamenilor face parte din derutele societăţii. Nu ştiu pe cineva care să creadă aceste lucruri mai mult decât mine şi dacă aş susţine cauze culturale, cred, aş fi luată în derâdere sau mai mult mi s-ar spune într-un mod hilar, să părăsesc acest domeniu, prea ascuns de ochii societăţii moderne. Eu nu vreau şi mai mult mă încăpăţânez că cred că cititorii sunt şi oameni de cultură şi că oamenii care ne înconjoară ascultă pe lângă manele şi muzică clasică, deşi alţii nu ar spune aceste lucruri despre noi. Şi uite aşa, prin periplul acesta cultural, încercând să îmi găsesc identitatea, am găsit, fără să vreau idei şi discuţii care m-au făcut să cred că în amuzamentul momentului ne asumăm nişte riscuri fantastic de mari când vorbim de repatrierea osemintelor lui Brâncuşi. Doina Lemny, cercetător şi muzeograf la Centrul Pompidou din Paris, cel mai avizat cunoscător al operelor lui Brâncuşi, m-a făcut să înţeleg esenţa lucrurilor unui om simplu, esenţa universalităţii lui Brâncuşi. Doamna Lemny povestea la Târgu-Jiu de comedia asta asemănătoare cu un soi de comedie a la Caragiale, când „Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam’mare, mămiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai”. Asemănătoare situaţie am spune…Poporului român i se potriveşte „mănuşă” rolul de domnul Goe, în toată situaţia asta teatrală, căci unde mai pui că domnul Goe al nostru după ce că a rămas repetent la toate materiile, mai puţin la „fală” vrea să îl aducă pe Brâncuşi „la o casă inexistentă” căci chiar doamna Lemny declara că această casă memorială este un fals. „Mai vreau să dezbat aici și problematica refacerii casei memoriale a lui Brâncuși de la Hobița. A existat vreo casă Brâncuși? Când faci o casă memorială trebuie să arăți unde a lucrat artistul, dar Brâncuși a fugit de acasă. Ce să faci la Casa Memorială, să faci încă un fals, așa cum s