Poate că şi mie mi-ar plăcea să am o poşetă Luis Vuitton, blugi Armani sau geacă Escada, să port un ceas Rolex şi în urechi să-mi atârne cercei Graff de zeci de mii de euro. Dar nu am fost şi nu voi fi niciodată dependentă de aceste lucruri. Nu mă dau pe spate denumirile de marcă, oricât de răsunătoare ar fi ele, nu judec oamenii după etichetele de pe haine şi nu mi-e ruşine să cotrobăi prin coşurile de "reduceri", pe la capetele de sezon şi de... leafă.
Primii mei blugi, primiţi la majorat şi fără a arbora vreo etichetă răsunătoare, au generat, îmi amintesc, o sărbătoare care a eclipsat 23 Augustul acelui an. Ceasul Tissot, pe care mi l-a dăruit echipa mea de la TVR când am împlinit 40 de ani, m-a impresionat doar ca gest, nu neapărat ca valoare, deşi am apreciat efortul colegilor mei. Iar inelul ce-mi stă acum la mâna stângă depăşeşte suma tuturor gablonzurilor cu care am fost răsfăţată în toţi anii care mi-au trecut prin viaţă. Dar nu valoarea asta e importantă pentru mine, ci Cealaltă...
Vremurile s-au schimbat. Acum, puştiul meu nu-şi mai vâră picioarele decât în pantofi-sport cu mărci răsunătoare, cămăşile - până şi cele pentru şcoală - trebuie musai să afişeze "matricola" unei mărci celebre. Iar cureaua de la pantaloni se pare că nu-i poate susţine nădragii dacă nu e purtătoarea unui nume de răsunet internaţional. Dacă mă încumet să-i cumpăr ceva fără ca el să fie de faţă, "CTC"-ul începe cu inspectarea etichetei. Abia după aceea marfa ajunge să fie probată şi răsucită în faţa oglinzii. Blugii nu-s blugi dacă posteriorul nu poartă iniţialele CK, tricoul nu are nici un farmec dacă nu e al lui Tommy H., iar dacă toate la un loc nu primesc binecuvântarea unui parfum Y.S.L., nu valorează nici doi bani!... La început, ne-am panicat: şi eu, şi cardul meu de salarii. Apoi am purces la nişte schimburi de experienţă cu alţi părinţi m
