De pe tronul lor, episcopii Romei au văzut căderea, invaziile barbare, ascensiunea Islamului, cruciadele şi descoperirea Americii. Papalitatea, ca instituţie, a durat mai mult decât Republica Romană sau Imperiul Bizantin. Cum se explică această stabilitate remarcabilă? Şi ce învăţăminte putem extrage noi, laicii timpurilor moderne, de aici?
Cât priveşte explicaţia, eu propun să începem de la formula conclavului papal, cea mai veche metodă de selecţie a unui lider, care este încă folosită. Oficiul Sfântului Scaun este, în fond, o monarhie electivă. Dar aceste alegeri sunt ceva mai speciale. Mai întâi, pentru că ele antrenează alegători calificaţi. Nu oricine votează în conclavul papal, ci doar cardinalii cu drept de vot. La începuturile papalităţii, acum aproape două milenii, unii papi au fost aleşi (sau mai degrabă confirmaţi) prin aclamaţii populare. Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi menţinut acest sistem, nu putem decât specula. Probabil ar fi dus la prăbuşirea papalităţii.
Cum anume putem folosi acest element, al electorilor calificaţi, în alegerile democratice, nu este clar. În fond, democraţia modernă nu exclude practic pe nimeni de la exercitarea dreptului de vot. Nu putem cere, evident, ca alegătorii să aibă, fiecare, un doctorat în sociologie politică. Dar putem să ne propunem să avem un corp electoral mai educat.
Al doilea element: nu există o "campanie electorală". Papa este ales, desigur, dintre membrii Colegiului Cardinalilor. Însă nici unul dintre aceştia nu îşi face în vreun fel campanie pentru a-şi spori şansele. În conclav se trece direct la vot, fără nici un fel de discuţii. Doar dacă sunt prea multe runde de vot există o pauză de o zi, când cardinalii se pot angaja în discuţii informale. Ce se întâmplă anume în conclav este, în principiu, secret, dar observatorii avizaţi spun că cea mai sigură metodă pentru a nu fi ales Papă est
