Cu volumul de poezii "Iubire de păpuşi de porţelan", Victor Mihalache ne îmbie să înţelegem menirea străjerului la infinitul clipei de iubire. Şi la taina zborului spre lumea fericirii de-o secundă. La misterul rostului pe care ni-l impunem sau care ne alege. O culegere de versuri, ca o invitaţie în universul gesturilor fireşti, cele ce dau sens timpului prezent, iar inimii imboldul de a-şi păstra frenezia ritmului vieţii. Rimele versurilor sale - închinate parcă anotimpurilor firii - vin din străfundul rostirii despre sine; subsumate amintirii primului cântec ascultat la graniţa între zi şi noapte, şi celei dântâi lacrimi. Primului extaz, primului zâmbet tandru şi celui mai recent sentiment de însingurare. De la "Descarcerare" şi "Cătuşe pe vioară", la "Concediu de iubit", "În căutarea clepsidrei", "Singurătatea ne spune pe nume", "Alfabet fără litere" sau "Viaţa care doare", Victor Mihalache surprinde prin intensitatea şi bogăţia gândului care... aspiră la dreptul de a trăi din şi pentru iubirea celorlaţi. A celor dragi şi a lumii întregi. Îndulcind sau schimbând destine, "formând conştiinţe", pentru că, probabil, aşa i-a fost scris, cum însuşi ne transmite în cuvântul din "Rostul meu". Cum anume? Simplu, dar nu pentru toţi muritorii. Mai întâi, mărturisindu-se în esenţa propriilor simţăminte: "Încerc să mă descarcerez/ Dar sângerez şi-ngenunchez/Mă trag din nevăzute fire,/ Mă năvălesc a grea pieire./

Şi-mi dau frenetic cu părerea/ Dacă mai simt sau nu durerea,/ Dacă mai am printre ruine/ Vreun pic de tine scurs în mine." ("Descarcerare"). Apoi, luându-şi libertatea de a-şi struni sau dezlănţui plânsul de iubire, prin experienţa devenirii: "Învăţ o lacrimă să fiu,/ Să mă scufund într-un târziu/ Că poate-o deveni devreme/Şi o să-mi dea să fac la teme.../Să mai vorbesc de nemurire,/Să tac cuvântul fals iubire,/ Să nu mai cânt în nici o strună,/ Să vieţuiesc