La ora când scriu aceste rânduri, procesul privind reducerea condiţionată a pedepsei lui Adrian Năstase s-a încheiat şi fostul premier a aflat că va fi eliberat. Este o nouă decizie luată de judecători, inclusiv sub presiunea mass-media.
Nu mă mir, ne aflăm în România lui Ponta şi a lui Antonescu, şi-mi sprijin afirmaţia, aici, doar pe un singur titlu de ştire, postată pe un site de altfel relativ imparţial, pe care mi-au căzut ochii cu puţin timp înainte de a începe să scriu: „Cine decide eliberarea lui Năstase – o cercetată penal şi soţia unui urmărit internaţional”. De aceea, mi-era egal că fostul premier al României se va afla acasă în această dimineaţă şi nu va mai rămâne ceva timp printre noii săi prieteni, puşcăriaşii de la Jilava.
Mă interesează, mult mai mult, ce a spus Năstase în timpul audierilor de ieri: „În penitenciar, am încercat să ajut. Am participat la zeci de conferinţe. Am vorbit depre Constituţia României şi despre Unirea Principatelor (...) Am scris şapte cărţi în penitenciar. Încercarea DNA de a mă ascunde în penitenciar nu a rezolvat niciuna dintre problemele României”. Impresionant, mai-mai să-mi dea lacrimile, auzindu-l pe cel care se visa noul dictator luminat al României cum se milogeşte în faţa completului de judecată. Precum ultimul găinar, gata să se jure pe viaţa copiilor că nu a lui era mâna prinsă în buzunarul trecătorului atunci când a fost prins în flagrant.
Tocmai aici este marea problemă. Adrian Năstase a încearcat să abată atenţia tuturor de la fondul problemei puse ieri în discuţie. Aceea că pedeapsa executată până la acel moment nu i-a băgat deloc minţile în cap, el nerecunoscând nicio clipă faptul că ar fi comis vreo infracţiune şi declarându-se permanent o victimă a regimului lui Traian Băsescu, un deţinut politic. Şi nu a făcut-o la urechea colegului de celulă ori la cea a unui membru al famil
