Dr. Cristina Bălănescu povestește cum, întâmplător, a descoperit un set de ventuze la bunica sa acasă: “Le-am luat pentru că îmi plăcea cum arată, crezând că sunt păhărele. La un moment dat, am întrebat-o cum le întrebuinţa, pentru că nu pot sta pe masă, având fundul rotund. Şi atunci am aflat ce sunt. Bunica știa să le folosească și le punea inclusiv la animale, când erau bolnave. Pe atunci, eu nu eram medic și le-am păstrat într-un pod, uitând de ele. Când am început să fac cursuri de acupunctură, am învăţat și despre aplicarea ventuzelor. Atunci mi-am adus aminte de ele. Bunica nu mai trăia, din păcate, la momentul acela, dar am citit, am căutat şi am şi învăţat această tehnică”, povestește ea, făcând și un scurt istoric al ventuzelor: primele au fost din lut, apoi au fost fabricate cele din sticlă, care se mai folosesc și acum. În prezent, au apărut noi modele de ventuze din plastic, care pot fi aplicate fără încălzire, având un dispozitiv cu pompă.
Dr. Bălănescu ne-a explicat că ventuzele nu pot fi aplicate oricum, ci doar urmând un adevărat “ritual”: pacientul se așază într-o poziţie cât mai comodă, pe burtă. Pe o baghetă se pune o vată cu spirt, căreia i se dă foc. Fiecare ventuză este încălzită la flacără și se pune imediat pe piele, începând cu partea de sus, în jos şi din mijloc, înspre exterior. Se pot aplica maximum optsprezece ventuze, câte nouă pe fiecare parte a coloanei vertebrale. În niciun caz nu se pun pe coloană sau în partea lombară, pe șale. Se aplică oriunde pe niște linii imaginare trasate pe spate, conform punctelor de acupunctură. Sigur, bunicile noastre nu știau medicină chinezească, dar cunoșteau foarte bine locurile în care este bine să fie puse ventuzele.
La următoarele şedinţe acestea se poziţionează evitând urma aplicărilor anterioare. După tratament, rămân niște vânătăi, care dispar în două-trei săptămâni până la o lun
