De vreo doi ani, România este cuprinsă de febra regionalizării. Indiferent de guvernare, partidele s-au instalat pe poziţii beligerante – pro sau contra – în funcţie de interesele politice şi electorale, nu neapărat de cele administrative sau sociale, de necesităţile obiective ale creării unor asemenea structuri regionale.
Totul porneşte de la premisa că prin regionalizare vom reuşi să accesăm mai uşor fondurile europene. O premisă parţial adevărată, care ne conferă probabilitatea unor absorbţii mai facile, dar nu ne garantează automat aceste absorbţii. Şi, în fond, e ca şi cum am reinventa roata, deoarece această procedură, a absorbţiei de fonduri europene cu ajutorul regiunilor, nu este străină nici măcar României. Cu riscul de a intra într-un limbaj uşor administrativ, voi enumera câteva investiţii – de milioane de euro – care s-au derulat prin POR (Planul Operaţional Regional), deci atragerea de fonduri s-a făcut pe regiune: tronsonul de drum Juliţa – Mădrigeşti, şoseaua de centură a oraşului Ineu, Reabilitarea Centrului Vechi şi Drumul Vinului. Sunt obiective concrete, trei dintre ele realizate, iar cel de-al patrulea în curs de realizare.
Revenind la regionalizare, până şi proiectele pe care se presupune că le promovează o regiune cresc în importanţă, implicit în valoare. Şi asta pentru că una e ca judeţul Arad să promoveze un proiect de, să-i zicem, Centură ocolitoare a oraşului Chişineu-Criş (necesar de altfel, dar de o anvergură locală), iar cu totul altfel putem vorbi de un drum expres Timişoara – Arad – Oradea, cu un impact regional, chiar interregional.
Concluzionând pentru motivaţia absorbţiei fondurilor, e clar că o regionalizare este bine venită, chiar necesară, pentru a ne putea „lupta” cu succes pe plan european. Dar, apare şi al doilea aspect…
Din păcate, la noi regionalizarea riscă să creeze un nou „inel” administrativ
