(Articol apărut în Dilema veche, nr 385, 30 iunie - 6 iulie 2011)
Pînă mai ieri, poate încă şi astăzi, iubirea se conjuga întrucîtva la masculin. Pasivitatea feminină trebuia să fie o virtute (mai este încă) şi o dovadă a unui comportament „cinstit“ şi „fără de ponos“ care l-ar bucura pe orice potenţial candidat. O femeie ar fi putut să fie îndrăgostită, dar ar fi fost „lucru de ruşine“ să-şi cînte iubirea sub ferestrele iubitului, să facă versuri, să-i trimită bileţele cu vorbe dulci, să suspine de dor, să-şi împărtăşească simţămintele. Aşa că toată „poezia“ unei îndrăgostiri fu lăsată pe mîinile poeţilor, în timp ce „poetesele“ s-au retras pe soclu, conformîndu-se rolului de „statui“. „Poeţii“ apar astfel ca principali „turnători“ ai patimilor fierbinţi în formele iubirii. Or, iubirea poate fi dragoste doar pînă la un anumit punct: căsătoria. Mariajul aruncă în derizoriul calculelor orice idei de pasiune, iubire, liubov, patimă şi chiar dragoste. „Oftează cioară“, „mai cu foc, cioară“, strigă îndrăgostitul lăutarului care-şi suspină sub fereastră amorul neîmpărtăşit de recea cucoană. Acesta este momentul grandios al iubirii pătimaşe şi patetice, al dragostei fulgerătoare ce aleargă nebuneşte prin toate părţile trupului, al liubovului înduioşător ce sensibilizează pietrele şi sfărîmă chiar şi inimile babelor încarcerate în raţiunile zilei de mîine.
Avîndu-l în minte pe Erotocritos (opera lui Vincenzo Cornaro, adaptată de logofătul Petrache (1787) şi mai apoi de Anton Pann (1837), amantul închipuit se foloseşte de vers şi cîntec pentru a-şi transmite sentimentele nu numai unei presupuse iubite, ci lumii întregi. Şi cum „glasul“ nu-i este dat oricui (şi nici cutezanţa), folosirea lăutarilor devine aproape indispensabilă. Răsună uliţele, mahalalele şi satele de „Acest foc ce arde-n mine / Ca într-un cuptor nestins, / Draga mea, de la tine, / de la tine s
