”Filmul a sosit, pentru mine, pe neaşteptate, ca un basm. Totul mi se părea a fi un miracol…”. Declaraţia îi aparţine actriţei Irina Petrescu, care într-un interviu-fluviu din ”Teatrul azi”, publicat în anul 2009, făcea mărturisiri de excepţie în ceea ce priveşte „profesia sa de credinţă”.

1 /.

”Totul mi se părea a fi un miracol… În vreme ce teatrul era ceva teribil de greu. Nu ştiam să pronunţ, mâncam finalurile de cuvinte, nu ştiam să respir. Aceste lucruri a trebuit să le învăţ, cu efort, cu trudă. Nu sunt o actriţă pur sânge. Nu aş muri dacă nu aş juca, nu mi-am dorit roluri pe care le primea altcineva, nu am avut nici măcar acea invidie profesională, pozitivă, care te împinge spre o competiţie reală”, spunea atunci Irina Petrescu, pe nerăsuflate.

„Rămâne numai cu zumzetul”

„Cred că marele meu dar rămâne faptul că ştiu să ascult; e un dar pe care l-a ­descoperit, la mine, maestrul Şahighian. Să ascult pe scenă. Să ştii să-ţi asculţi partenerul. Şi în viaţă sunt foarte mulţi oameni care vorbesc, vorbesc, vorbesc… la nesfârşit”.

„Spun lucruri, în cea mai mare parte, interesante, dar nu-i interesează dacă sunt ascultate. Vorbesc pentru plăcerea lor de a emite sunete, idei sau ­pentru plăcerea de a se asculta pe sine. Or, în teatru, un personaj care vorbeşte fără adresă, este părăsit de public. Spectatorii trebuie să simtă că actorul li se adresează. Tot de la profesorul meu ştiu că trebuie să înţelegi perfect ceea ce spui, nu doar să rosteşti cuvinte, ca să poţi capta şi reţine atenţia publicului. Altfel îl pierzi, chiar dacă nu părăseşte sala. Rămâne numai cu zumzetul şi se îndepărtează. Şi, tot de la maestrul Şahighian, am învăţat că teatrul este, în egală măsură, a arăta şi a ascunde. Tot ceea ce este misterios atrage interesul şi nevoia de a găsi ­mijlocul de a-l descifra”...

Personalitate remarcabilă