Motivaţia stă la baza organizării şi funcţionării sistemului personalităţii şi este, în acelaşi timp, o cauză interna a comportamentelor şi acţiunilor orientate spre scop.
Motivaţia şcolară vizează învăţarea, activitatea fundamentală a şcolii. Ca act de conduită învăţarea este motivată, motivele sale putând fi: intrinseci / extrinseci, pozitive / negative, cognitive / motivaţional-afective. Acestea depind de mai mulţi factori: vârsta elevului, capacitatea sa intelectuală, nivelul de ambiţie şi voinţa etc.
Pentru elevii mici funcţionează destul de bine motivaţia extrinsecă, din exterior, deoarece ei nu au încă format un sistem de valori solide, le este mai uşor să se supună unor cerinţe şi chiar unor constrângeri. Cu cât cresc, elevii au nevoie să dezvolte motivaţia intrinsecă, interioară, singura capabilă să imprime conduitei caracter dinamic, direcţional.
Automotivarea este cea mai puternică motivaţie şcolară. Motivele personale dau forţa de muncă necesară. Ele pot fi variate: nevoia de recunoaştere, pasiunea, dorinţa de a şti, de a dobândi respect faţă de sine şi faţă de alţii, demnitatea, viitoarea profesie etc.
Motivaţia pozitivă este productivă indiferent de vârsta elevului. Ea stimulează, încurajează, dezvoltă stima de sine, dorinţa de colaborare şi gustul pentru competiţie. Aprecierile şi recunoaşterile atrag elevul, îi asigură starea de bine care îi dă forţa să persevereze.
În păstrarea motivaţiei pozitive un rol important îl au cadrele didactice. Prin talent şi tact şi prin calitatea actului didactic pot să ţină elevii motivaţi. Îi pot demotiva prin aprecieri incorecte sau prin lipsa acestora, prin activităţi de rutină, plictisitoare.
Părinţii au şi ei un rol covârşitor în formarea, menţinerea şi dezvoltarea motivaţiei pozitive. Aprecierea corectă a copiilor, sprijinul afectiv, modelul personal, ajutorul în momentele
