E mare lucru în viaţă să fii generos. Să împarţi ceea ce ai cu cei care nu au şi să ajungi să-ţi fie bine văzând cum diferenţa dintre tine şi ei a scăzut, chiar şi cu o hârtie de 10 lei...
E şi unul dintre motivele pentru care părinţii toarnă câte doi plozi, sperând că, dacă aceştia vor creşte împreună, şansele de a deveni nişte adulţi egoişti se vor diminua considerabil. Cu toate că am văzut destui fraţi de sânge care se băteau precum chiorii pe câte-o jucărie sau prăjitură fără să primească de la părinţi cuvenitele îndemnuri la generozitate...
Şi m-a mai învăţat ceva viaţa, din păcate. Faptul că, de regulă, oamenii, cu cât au mai mult, cu atât devin mai zgârciţi. De acest paradox m-am ciocnit în repetate rânduri. Am mai bombănit, mi-amintesc, pe tema generoşilor mei sponsori care, în momentul în care îi "îmbiam" să îndrepte gestul lor filantropic către un amărât, deveneau extrem de preocupaţi nu de soarta amărâtului, ci de felul în care urma să fie mediatizată fapta lor bună. Dar nu trebuie să caut exemplele prea departe, căci am unul chiar în ograda mea! Ei nu, nu mă voi referi la jenanta pensie alimentară pe care o fixase, la divorţ, parlamentarul Socaciu pentru fiul său. Ci la o fostă colegă de şcoală pe care soarta a adus-o într-o poziţie de invidiat, care poziţie, crezusem eu, o va face să exerseze spiritul filantropic de care dădea cândva dovadă. Când avea 10-12 ani, A. era una dintre cele mai generoase fiinţe pe care le cunoscusem vreodată. Deşi provenea dintr-o familie modestă, era pâinea lui Dumnezeu: sandviciurile şi le împărţea cu săracii clasei, hăinuţele în care nu mai încăpea le oferea, spălate, apretate şi călcate, femeii de serviciu pentru cei cinci copii ai săi, plătea, din banii de buzunar, partea colegilor mai sărmani când se făcea câte o chetă în clasă. Acum, A. era nevastă de prosper afacerist, având ea însăş
