Scris de Cristian Horgoș - Trupa „Iosif Vulcan” şi regizorul Mâzgăreanu au depăşit, cu piesa „A 12-a noapte”, condiţia de comedie a erorilor.

Oradea. S-a râs chiar mult, duminică, la premiera shakespeariană „A doisprezecea noapte”. Însă regizorul Mâzgăreanu a reuşit să treacă de eticheta de „comedie a încurcăturilor”, reinventând piesa scrisă în anul 1600. Saltul temporal şi calitativ s-a anunţat rapid şi prin interludiile rock, muzică ce n-a apucat să ghidile urechile bătrânului Will, dar care are haz când un chitarist electronic cântă de „inimă albastră” ducelui Orsini, jucat aristocratic de Richard Balint.Umor, amor, amar

Umorul ţâşneşte mereu. Dar spectacolul orădean se înfiripă pe un puzzle sentimental cu o notă amară, căci viziunea asupra dragostei nu e una prea generoasă. Astfel, faţetele iubirilor neîmpărtăşite faţă de contesa Olivia par ignobile:

Ducele Orsino insistă pe o fixaţie pătimaş-bahică („Dacă e-adevărat că muzica e hrana dragostei, cântare daţi-mi! Să-mi satur dorul ăsta fără saţiu, şi-atâta să-l îndop, încât să moară”), apelează la un intermediar – pajul Cezarino, pentru a-şi revendica dragostea, iar când ajunge să pledeze personal, o face autoritar şi cu reproşuri. Intendentul Malvolio, victimă a unei farse, dezvoltă o patimă infatuat-parvenitoare. Iar Sir Andrew dă din coate, dar şi din buzunare, pentru o amorezare tâmp-comică.

Hazardul împerecherii sufleteşti, opus ideii de suflet-pereche, e susţinut şi în pantomima în care Olivia, Orsino, Malvolio şi Andrew jonglează într-un menage-á-quatre cu respingeri şi atracţii fără fundament.

De cealaltă parte a oglinzii imaginare – eventuală reflexie a geamului rotund care filtrează acţiunea scenică – Olivia se îndrăgosteşte de fata deghizată în pajul Cezarino dar, dintr-o confuzie fizică, îşi consumă dragostea cu fratele acesteia. Ca atare, se şi căsătoreşte cu el. Fără s