Atât prima cât şi cea de-a doua parte a spectacolul cu piesa Din adâncuri (La fund sau, cum sună titlul împământenit în spectacologia românească Azilul de noapte) încep cu câte un prolog-monolog rostit cu cortina pe jumătate trasă.
Ridicată doar atât cât să ne permită să vedem numai picioarele celor ce îşi duc zilele şi cărora viaţa a ajuns să li se pară prea lungă în spaţiul “afacerii hoteliere” a lui Mihail Kostîlov, afacere administrată dur, cu mână forte de el, dar mai cu seamă de soţia lui, Vasilisa.
Ambele monologuri sunt rostite de un personaj cu ochelari, costumat în iepuraş. Ni se vorbeşte mai întâi despre existenţa unei posibile ţări a dreptăţii, mai încolo despre naşterea unei credinţe noi. O credinţă care, în 1902, atunci când Maxim Gorki a scris piesa (deci înainte ca Rusia să devină ţara sovietelor, dar şi înainte ca dramaturgul să întreţină raporturi extrem de complicate, uneori de-a dreptul greu de desluşit cu reprezentanţii Puterii roşii, la fel cum li se va întâmpla şi altor artişti, de la Bulgakov la Meyerhold şi de la Sostakovici la Prokofiev) putea să fie una chiar justificată, deloc oportunistă, într-un mai bine posibil.
Luka în bătaia puştii
Atunci când cortina se va fi ridicat pe deplin şi după ce îi vom fi cunoscut pe unii dintre pensionarii azilului, ne vom lămuri cine e respectivul Iepuraş. E nimeni altul decât Luka, noul pensionar al stabilimentului. “Profesionistul minciunii consolatoare”, aşa cum e el caracterizat într-un curs universitar apărut la Bucureşti la începutul anilor ’80 (cf. Istoria teatrului universal, vol. al II lea, EDP, 1982), omul bun, înţelegător, singurul înzestrat cu compasiune pentru suferinţa altora, aşa după cum îl arată spectacolul Companiei “Tompa Miklós”, regizat de Keresztes Attila.
El e cel ce va alina ultimele ore de suferinţă din viaţa Annei, tot el e cel ce va încerca să mediez
