Am evitat, până în prezent, să-mi exprim opiniile asupra învăţământului superior românesc; pentru că multă lume avea păreri asupra domeniului şi, în destule cazuri, acestea erau exprimate pe un ton rezolut, cu siguranţa atoateştiutorului.
Profesorul (ca şi medicul) a ajuns, prin proiectarea şi propagarea mediatică, un ideal ţap ispăşitor. Sunt două personaje negativizate prin scandalul întreţinut, cu bună ştiinţă, în jurul unor cazuri. Dacă lucrurile nu merg bine în învăţământul românesc este pentru că profesorii primesc foloase necuvenite, maltratează elevii, fac apropouri sexuale, vând examene... De unde ştim? De la televizor. Rareori vezi o ştire în care să apară, într-un context pozitiv sau măcar neutru-descriptiv, munca la catedră a unor dascăli din miile care îşi fac meseria cu pasiune şi dedicaţie. Se preferă un profil de aberaţie comportamentală, proiectat apoi, metonimic, asupra întregii bresle şi făcând – cu acelaşi tip de fraudă logică – atingere cu teoriile conspiraţioniste mereu vânturate.
Personajul X, filmat cu sticla de alcool în mână ori cu prohabul deschis, devine definitoriu pentru mulţimea care (încă) îl cuprinde; şi, cu toate că personajului respectiv i se desface contractul de muncă, trend-ul este de a discredita corpul profesoral şi profesia însăşi, prin generalizare abuzivă şi mincinoasă. În extensie conspiraţionistă, vinovat nu e atât personajul X, cât „profesorii copiilor noştri“, şi nu numai „profesorii copiilor noştri“, ci şi „învăţământul nostru“, iremediabil pervertit prin „timpurile noi“ care au perturbat minunata educaţie din Epoca de Aur... Atunci, da, era altfel. Pe vremea lui Ceauşescu, era incomparabil mai bine...
Mai nou, în acest lanţ al culpabilităţilor au intrat şi reprezentanţii sistemelor academice din afara spaţiului românesc. Dacă premierul României a plagiat ma
