Observand veselia posturilor de televiziune pro-guvernamentale la aflarea stirii ca SUA vor renunta numai (sic!) la a patra etapa a proiectului instalarii unui scut anti-racheta la Deveselu, am inteles ca asta trebuie sa fie bine pentru Guvern. „Marele licurici” l-a validat. Vazand apoi sobrietatea televiziunilor pro-prezidentiale la prezentarea vestii ca SUA vor continua realizarea primelor trei faze ale proiectului de la Deveselu, m-am gandit ca asta trebuie sa fie rau pentru Presedinte. Dand lumina verde guvernului USL, „protectorul” american l-a lasat prada „coabitarii” cu acesta. Ce inseamna, insa, toata povestea pentru romani? Cum ar trebui ei sa dezlege aceasta sarada americana?

Dezbaterile pe tema scutului de la Deveselu mi-au amintit discutia purtata cu un distins om politic maghiar de dreapta, pe la mijlocul anilor 90, cand atat Budapesta cat si Bucurestiul se straduiau sa forteze portile NATO. Interpretand semnificatia strategica a amplasarii unei baze militare americane in Ungaria, interlocutorul meu aprecia ca un atare gest ii pare mai important decat invitarea tarii sale in NATO. Rationamentul era urmatorul: de acolo unde se instaleaza, armata americana nu mai pleaca; iar locul unde se gaseste devine parte a sferei de securitate americane pe care SUA sunt in orice moment gata sa o apere. Prin urmare, punand piciorul pe solul maghiar americanii se angajau implicit sa apere Ungaria impotriva amenintarii rusesti, garantand astfel revenirea natiunii maghiare in familia Occidentului euro-atlantic.

Cam la fel gandesc romanii astazi desi Pentagonul se jura ca nu despre rachetele rusesti este vorba ci despre cele iraniene. Pentru ei cel mai rau iranian este tot rusul. (sic!) Dupa cum cel mai eficient NATO este tot SUA. (sic!)

Sa mai fie oare valabil un asemenea rationament la aproape un sfert de secol de la terminarea Razboiului rece si int