De ce societatea românească, chiar şi acum, după două decenii de exerciţii democratice, mai mult sau mai puţin reuşite, nu a introdus în "bunele sale practici" un etalon de calificare a guvernărilor, este greu de înţeles.
Conceptele de "bună guvernare" şi corelativul său, mai rar folosit, dar inevitabil, "rea guvernare", sunt utilizate pe larg în spaţiul democraţiilor cu care suntem contemporani, chiar dacă nu neapărat sincronizaţi! Definirea bunei guvernări se poate face în feluri diferite; în esenţă, însă, se referă, concomitent şi corelat, la calitatea obiectivelor asumate ale guvernării, la metodele sale, precum şi la rezulatele pe care guvernarea le produce, pe termen scurt, mediu şi lung asupra spaţiului social, cu toate dimensiunile sale, de la economic, la cultural şi de la calitatea mediului înconjurător, la oportunităţile de dezvoltare. Rezultate raportate la aspiraţiile, nevoile şi drepturile fireşti ale oamenilor şi ale comunităţilor de a trăi decent, de a-şi realiza potenţialul pe care-l au, de a se dezvolta. Orice analiză a guvernărilor post decembriste din România poate pune cu uşurinţă în evidenţă caracteristicile lor esenţiale. Obiectivele programelor de guvernare, asumate în procedurile de învestitură parlamentară, au fost mai toate formulate vag şi propagandistic, în bună tradiţie carageliană - "România să fie bine şi tot românul să prospere". Oricum, cele asumate au fost cel mult tangenţiale în raport cu ceea ce au urmărit şi realizat în practică aceste guverne, prin măsurile şi politicile adoptate. Metodele de guvernare au fost mai întotdeauna şi mai tot timpul simple improvizaţii, ori expresii ale bunului plac al unora sau altora dintre ministeriaţi; au ilustrat interesele, toanele, marotele, idosincrasiile, temerile şi iluziile primilor-miniştri şi ale cabinetelor pe care le-au condus, mai mult decît preocuparea de a găsi un drum realiza
