Ca și-n modă, și cinematografia are tendințe. Anul ăsta se poartă mult pac-pac, o reînviere a perioadei „Bruce Lee îl bate pe Van Damme”, basme populare cu monștri, Hänsel și Gretel versiunea cu pușcoace și decolteuri, Jack și vrejul de fasole, Harap-Alb și Zmeul Bicefal care mănâncă carne de cal, și filme care n-au de niciunele, doar efecte și trailere mincinoase. Django sau Pi sunt excepții, până acum.
„Cirque du Soleil” e prezentat ca un film care ar putea avea o umbră de poveste. Dar n-are și nu te chinui să-mi explici subtilitatea acesteia, că nu-i. E un film „de prezentare” și e circ. Nu știu câți erați ca mine, dar din fragedă pruncie circul m-a adormit teribil, definiția fiind: unii pe sus, alții pe jos, animale care fac chestii. În copilărie am tras partide de somn legendare la reprezentațiile Circului Globus și am avut ocazia să retrăiesc momentul. Da, nu-i Soleiul ca Globusul, dar e tot circ. Și să vezi circ la cinema e ca și cum ai merge să vezi concert în cinema. Da, unii oameni se duc să asculte concerte rock stând pe scaune și mâncând pop-corn: „dragă, la final să mergem la proiecționist să-i cer un autograf. A avut un solo de peliculă…”.
Revenind la Cirque du Soleil, are o umbră de 3D. Așa cum au toate filmele. Pe cei mici îi impresionează, asta dacă n-ai bani să-i duci la circ pe bune. Și prietena-i bună de dus la Cirque du Soleil. O să-i vadă pe toți tipii cu mușchi și-o să vrea și ea: „Dragă, muncește mai mult și-o să stau toată ziua-n sala de forță. O să sar în pat ca ăla pe trambulină. Jur!”. Un alt motiv pentru care ai putea merge la Cirque du Soleil e că TOATE celelalte filme nu-ți surâd. Nici măcar să revezi B.D. la munte și la mare…
E foarte simplu ce a făcut James Cameron și Cirque du Soleil. Reprezentațiile lor sunt scumpe peste tot pe planetă. Așa că pentru clasa de mijloc au făcut un film, învelit în nițel 3D, să se bu
