Trăim vremuri grele, infinit mai grele ca acum câţiva ani, când pârdalnica aia de criză (provocată de şmecheri, suportată de proşti) a început să-şi facă de cap. Puterea de cumpărare nu mai e la fel. Şomajul atinge cote de te doare sufletul. Oamenii mor în casă de frig, de foame ori de boli. La serviciu e şansa să te dea afară pentru că nu eşti pila şefului, nu te dai în bărci cu mai ştiu eu ce puţoi cu putere de decizie, nu ştii să pupi franţuzeşte vreun rect de broscoi cocoţat în funcţii înalte. Cu alte cuvinte, e nasoală până la extrem situaţia la noi. Că o fi şi la alţii, nu ne interesează nici cât negru de sub unghie. Nişte chestii mai avem şi noi prin amărâta asta de ţară. Una dintre ele – şi poate ultimul bun efectiv naţional: CEO. Că FMI-ul, că un „grup al băieţilor de acţiune” – mai toţi au încercat, în ultima perioadă, să ne prăduiască de energia şi mineritul din zonă. De la poveştile cretine, dar cu interes financiar enorm, privind naşterea CEO (de genul „Nu poate fi la Tg-Jiu, ci la Craiova, Bucureşti, Honolulu, Antananarivo sau pe Uranus”), până la zvonul cum că, de fapt, mamutul energetic e pe pierderi, ne-a fost dat să trăim momente penibile, jegoase, amorale pentru o fiinţă umană. Uneltitorii, într-o ţară normală şi în alte vremuri, riscau acuzaţia de înaltă trădare naţională, chiar de pactizare cu inamicul (căci e război în lume în acest moment, doar că nu e unul convenţional). „Recompensa”? „Curtea Marţială” şi „pedeapsa capitală” sunt termeni ce nu lipsesc în vremuri apocaliptice.

Stăm, ne uităm şi ne minunăm de interesul acordat de „grupul de acţiune” şi de FMI complexului recent mutat aici, în urbea noastră. Dacă s-a ajuns să se lanseze acuzaţii grave, cum că profitul CEO este unul fictiv, strict contabil, iar că respectiva companie se duce în cap (cum spun unii oameni ai Puterii, ai Opoziţiei, dar şi ai grupului mai sus menţionat), ast