Pe 27 martie va fi sărbătorită Ziua Mondială a Teatrului. Ion Caramitru, preşedintele UNITER, şi dramaturgul Dario Fo au scris, cu această ocazie, un mesaj către artişti, în cadrul unei campanii umanitare intitulate „Artiştii pentru artişti”. „Astăzi, actorii şi companiile de teatru se chinuie se găsească scene publice, teatre şi spectatori, din cauza crizei”, susţin cei doi oameni de cultură.
Inevitabil, mă gândesc la Constanţa. Un prieten îmi mărturisea, recent, că are un gust amar ori de câte ori citeşte în presa constănţeană vreo ştire, vreo cronică, vreo relatare despre un eveniment pe care îl numim, generic, „de cultură”. Cu prea puţine excepţii, evenimentul este, invariabil, unul de calitate. Reuşit. De succes. O bucurie. O plăcere. E ceva ce-ţi dă sentimentul unei împliniri spirituale. O experienţă orgiastică, de-a dreptul. Şi relatările cu pricina sunt aşa, indiferent că vorbim despre o lansare de carte în vreo scară de bloc, despre vreo jenantă punere în scenă a nu ştiu cărei piese, despre vreo cântare de fiţe, într-un club care stă prost la capitolul sonorizare.
Eu nu susţin că manifestările de genul ăsta sunt proaste. Sunt, poate, neinspirate. Nici nu cred că ar fi mai bine fără ele. Cred însă că această cultură manifestată în... enclave e insuficientă. E neconvingătoare. Este, uneori, săracă, forţată.
Mie mi-e milă de poeţii care recită din creaţia lor într-o cafenea, doar în faţa a şase, şapte oameni, şi aceia prieteni. Mi-e milă de ei pentru că nu ajung la publicul larg. Mi-e milă de actorii care joacă foarte bine într-o dramă filosofică, spre exemplu, dar care o fac în faţa unei săli pe jumătate goală - şi asta chiar la premieră -, pentru că în Constanţa nu mai există public pentru genul ăsta de piesă. Dacă în cazul celor din urmă critic uneori factorii de decizie din administraţia judeţeană, care au făcut din teatrele şi muzeele co
